Jenant, mișeilor! / Vremuri

Eram copil de vreo 5 sau 6 ani când, pentru că m-am jucat în fața casei când venea preotul cu Crucea, străbunica m-a luat la o discuție serioasă explicându-mi că există o vreme potrivită pentru toate și că, amestecând vremurile și menirea lor, e un lucru neînțelept. De atunci, am încercat mereu să mă gândesc, care o fi menirea vremurilor noastre. De cele mai multe ori, mi-am dat seama doar care nu e. Dar o fi și ăsta un răspuns. Ca și oamenii, și popoarele au vremuri pentru toate: în 1916-1917 au fost vremuri de jertfă; în 1917, de disperare; în 1918, de entuziasm; în 1940-1944, iar de jertfă; în 1947 au început vremurile de suferință și umilință; în 1989 au fost vremuri pentru speranță, apoi vremurile au devenit tulburi. Din fericire, istoria azi nu ne impune un sacrificiu închinat unui ideal. Noi nu mai avem un vis comun, așa cum, integritatea, unitatea, libertatea a fost pentru înaintașii noștri. Necunos­când istoria, nu înțelegem nici vremurile trecute, nici pe cele prezente. Politicienii noștri se joacă în fața casei, ca și prietenii copilăriei mele, în timp ce, în fața lor se derulează un eveniment important: Centenarul Marii Uniri.
Vremurile de azi ar trebui să fie ale memoriei, unității și respectului național. Poporul român e asemeni armatei române în 1916: debusolat și fără entuziasm, pentru că nu are cine să îl mobileze ca și atunci. Ne-am pierdut nu identitatea de țară, ci pe cea personală în primul rând. Am uitat ce ne face demni, mândri, ce ne face oameni. Am pierdut contactul cu ceilalți, cu neamul și cu țara. Și am pierdut înțelep­ciunea de a înțelege vremurile.