Jenant, mișeilor! / „Suntem măreți Doamne, ajută micimii noastre!”

Există oameni care nu pot vedea cerul din pricina unei păsări și există neamuri care nu se pot bucura de o clipă de înveșnicire din pricina unui prezent mic și trecător pe care îl îmbracă în haina „nemuririi”. În 1938, marele Brâncuși realiza celebra „trilogie” din Târgu Jiu: Poarta Sărutului, Coloana Infinitului și Masa Tăcerii.
Un ziar bucureștean titra pe prima pagină că un oraș plin de noroi, fără piețe și nedezvoltat își permite construcții nefolositoare, deși toți banii fuseseră donați de Liga fe­meilor gorjene. Peste timp, a rămas doar lucrarea lui Brâncuși și viziu­nea unor oameni care au știut că istoria nu se scrie cu gropi, noroi și piețe, ci cu sete de infinit și nemu­rire. Această încăpățânare a româ­nilor de a-și știrbi prestigiul și de
a-și tăia avântul spre lucruri mărețe s-a păstrat peste timp.

Prezenți la slujba de Sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, unii au văzut doar mașina SPP-ului din care au coborât cei doi Patriarhi, alții au simțit doar frigul, iar alții au numărat în gând doar banii necesari construcției, în realitate 6 Euro pe cap de locuitor. Despre împlinirea visului de veacuri al tuturor celor 7 patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, ai românilor profunzi și deplini ca și Mihai Eminescu sau I.C. Bră­tianu, au vorbit prea puțini. Acum, când 100.000 de oameni sunt așteptați în Cetatea Unirii, se vor­bește din nou doar despre vreme, frig, fasole cu ciolan și îmbulzeală.

O fi blestemul românilor de a-și re­fuza constant clipa de măreție în schimbul hiperbolizării unor micis­me cotidiene? O fi neputința noastră de a ne ridica deasupra propriilor frustrări și a sta drepți în fața istoriei și a lumii? Nu știu, dar știu că acum, la Centenar, ar trebui să-l parafrazăm pe tatăl băiatului bolnav din Biblie: „Credem Doamne și suntem măreți Doamne, ajută micimii noastre”.