Jenant, mişeilor! / Patrioţii caută ţara şi ţara caută patrioţi

În urmă cu câţiva ani, am intervievat un soldat băimărean care luptase în tea­trele de operaţiuni străine, alături de alţi militari NATO. Întrebându-l despre patriotism, mi-a răspuns amărât că colegii lui americani primeau mereu saci întregi de scrisori şi felicitări de la elevi şi cetăţeni simpli pe care nu i-au întâlnit niciodată şi că, lunar, erau vizitaţi de înalţi oficiali. Militarilor români nu le scria nimeni şi nici nu-i vizita nimeni. Iar când se întorceau în ţară, în loc să fie numiţi eroi, li se spu­nea mercenari. De ce americanii pot şi noi nu? De ce în România nu mai ştie nimeni imnul şi nu-l mai cântă? De ce nu ne mândrim cu însemnele naţionale şi nu ne cunoaştem ţara? Pentru că, în România, patriotismul n-a mai fost după 1989 o chestiune de stat.
Confundată în anii comunismului  cu dragostea de „conducătorul mult iubit şi partid”, dragostea de ţară nu mai înseamnă azi nimic. Bătrâneii octogenari care au înfruntat trei dictaturi se defineau simplu: prin dragoste de Ţară, de Dumnezeu şi de libertate.
Cum se definesc tinerii de azi? Nici­cum. Să fii creştin ortodox şi ro­mân e demodat.
Steinhardt spune că nevoia de a crede în ceva e una fiziologică, la fel de importantă ca şi nevoia de a mânca sau a dormi. Iar istoria a demonstrat că poţi rezista, împlinind această nevoie, chiar dacă niciuna dintre celelalte nu e satisfăcută. Pare paradoxal că tocmai acei care au primit cel mai mult de la ţară nu o iubesc, iar cei care au suferit cel mai mult pentru ea, o iubesc cu ardoare.
Îmi amintesc cum, în copilărie, mer­geam cu bunicii la câmp. În timp ce ei săpau porumbul, eu mă jucam pe o pătură, cu ce găseam. Într-una din zile am aruncat întreaga apă, încercând să fac un lac în pământul uscat. Când bunicilor le-a fost sete, nu mai era nicio picătură. Bunica nu m-a certat, dar m-a trimis după altă apă. Drumul până la prima casă a fost lung şi era o arşiţă gro­zavă, iar la întoarcere abia căram da­migeana de 5 litri. Când am ajuns, bunica aşternuse masa şi voia să se spele pe mâini. Am privit-o mâhnită, mă­surând din ochi fiecare picătură şi atenţionând-o să nu risipească apa. Bu­nica a zâmbit: „Vezi, nu preţuieşti decât ceea ce dobândeşti cu jerfă”. Ge­neraţiile de azi nu-şi iubesc ţara pentru că au primit-o „gratis”, pe când bătrâ­neii octogenari au plătit-o cu sânge.