Jenant, mişeilor! Pâinea noastră cea de toate zilele...

În urmă cu vreo 15 ani, pe vremea când cuvântul „migrație” se folosea rar și cu precădere pentru păsări, într-un sat din Maramureșul istoric a poposit un negru. La început, copiii îl atingeau cu aceeași sfială cu care el atingea zăpada, să vadă dacă nu i se ia culoarea. Apoi negrul s-a însurat, și-a pus clop, a început să salute cu „Zua bună” și a devenit moroșan. Nu știu ce or fi zis sătenii din micul sat despre scandalul din Ditrău, dar îmi ima­ginez bătrânele cum își făceau cruce și se rugau în gând „Doamne apără!”.
Lozincile scandate în celebra întâlnire a localnicilor de la Căminul din Ditrău, încheiate, în mod ironic, cu o rugăciune, semănau cu un ri­tual Ku Klux Klan. Desigur, revolta localnicilor care abia vorbeau românește, dar se declarau ferm împotriva străinilor, îți poate provoca cel mult un surâs trist sau ironic. Dar reacția autorităților nu are nicio scuză. Dacă scena s-ar fi produs, de exemplu, în mica așezare românească din Mara­mureș, sunt convinsă că liderii politici se întreceau în discursuri dezaprobatoare, iar participanții la celebra întâlnire de la Cămin erau cel puțin amendați. La Ditrău, Po­liția a deschis un dosar, dar cam atât, iar politicienii s-au ferit, în mod penibil, de declarații. De ce? Pentru că „problema Ditrău” nu e despre „pâinea albă frământată de mâinile negre”, nici despre mi­grație, ci despre semi-autonomia pe care HAR-COV a reușit să o do­bândească prin lașitatea și lipsa de patriotism a politicienilor români și, totodată, prin revizionismul și șovinismul celor unguri.
Ludovic Orban a dat-o din colț în colț cu „cazul Ditrău” pentru că știa că, acolo, singurul Orban care contează e Viktor.
Politicienii ro­mâni au tăcut, de fiecare dată, pasând problemele „maghiarimii” exclusiv în cârca UDMR. S-au mulțumit să le aplice aceeași discriminare pozitivă și când a fost vorba de srilankezi, și când a fost vorba de discursuri revizioniste sau de orice altceva. Anul acesta ar trebui să sărbătorim centenarul recunoașterii interna­ționale a Marii Uniri. Deocamdată, însă, nu avem aprobată o sărbă­toare oficială, din aceleași motive. Și totuși, rugăciunea cu care s-a încheiat întâlnirea din Cămin se încheie cu „și ne iartă nouă gre­șelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Și în română, și în maghiară, și în singaleză.