Jenant, mișeilor! / Lacrima adevărului

Toţi marii gânditori cred că suferinţa e mult mai importantă, pentru şle­fuirea caracterului, decât fericirea. Steinhardt crede că numai suferinţa asumată creştineşte te face să vezi realitatea dezgolită de „trucaje”, să treci dincolo de „eu” şi să vezi şi suferinţa celui de lângă tine.
Culmea, ştiinţa demonstrează acest lucru. Există o substanţă secretată de corpul omenesc, care se numeşte li­zo­zim, şi care apare în laptele matern, în salivă, în serul sangvin şi în... lacrimă. Dacă nu am plânge ni­cio­dată, ochiul s-ar umple cu bacterii şi, în final, am orbi. Tot ştiinţific s-a demonstrat că, după ce plângem, vedem realitatea mai clar.
Extinzând această teorie, s-ar putea spune că cei care suferă văd realitatea şi lumea mult mai clar, pentru că ochii lor au fost curăţaţi prin lacrimi. Cred că poporul român secretă şi el o astfel de „substanţă” care îi întă­reşte imunitatea morală şi spirituală.
Fără ea, n-ar fi ajuns să privească me­­reu realitatea cruntă în ochi şi n-ar fi avut puterea să treacă mai de­par­te.
Pentru români, această „substanţă” este compusă din părţi egale de credinţă, jertfă şi nădejde şi se află în sângele martirilor şi eroilor acestui Neam, în rugăciunile mai­cilor care îşi aşteptau fiii de pe front, în dan­gătul clopotelor, în eroismul ţăra­nului simplu hotărât ca mai degrabă să-şi dea viaţa, decât să-şi „lase legea”, în ochii plânşi ai celor care mai cred în „vindecarea” acestui neam şi a celor cărora le pasă încă de ţara lor. Ea a şlefuit destinul acestui popor şi tot ea ne curăţă mereu ochii minţii şi ai sufletului, ca să putem privi, în faţă, adevărul.