Jenant, mişeilor! ÎPS Justinian, Semnul nostru de exclamare!

Pentru ÎPS Justinian, omul nu era un „semn de întrebare”, ci unul de exclamare. Un argument nu doar al existenței lui Dumnezeu, ci și al bunătății sale. Ne privea pe toți cu nemă­surată dragoste. Acea dragoste care toate le rabdă, toate le cre­de, toate le iartă. Ne găsea me­reu scuze pentru toate nepu­tin­țele și vedea în noi doar cea mai bună versiune a noastră. Mă gândeam de multe ori că, dacă Judecata lui Dumnezeu ar fi după măsura ÎPS Justinian, toți am merge în Rai. De fapt, părintele Justinian era convins că Iadul va fi aproape gol, pentru că Dumnezeu ne va ierta și ne va primi pe toți, iar cei asupra cărora va șovăi, îl vor avea pe el ca apărător. Spunea cu hotărâre că se va „certa” cu Dumnezeu pentru sufletul fiecărui credincios și nu va pleca de la Poarta Raiului până când toată „turma” lăsată în grija sa va intra în Împărăția lui Dumnezeu. ÎPS Justinian nu a fost doar un „mare semn de exclamare”.
A fost, cred, sublimul unei clipe în care Dumnezeu, purtând clop de maramureșean, ne-a zâmbit și ne-a binecuvântat. A fost firescul unei minuni contemporane: aceea de a schimba lumea prin dragoste. Pentru că ÎPS Justinian a schimbat, pentru totdeauna, Maramureșul.

De aceea, acolo, la poarta Mă­năs­­tirii Rohia nu se află un mormânt. Ci se află o fărâmă din dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă. Dacă ar fi trăit, acum, la Centenarul nașterii Sale ne-ar fi spus asemeni Sfântului Apostol Ioan, care, bătrân fiind și
slă­bit, spunea doar atât: „Copi­lașilor, iubiți-vă unii pe alții!“.