Jenant, mişeilor! / Dezastrul după Stalingrad. „Niciun pas înapoi!”

În România, să vorbeşti despre uitare, ipocrizie şi nepăsare a devenit plictisitor. Să-ţi baţi joc de istorie, valori şi oameni a devenit politică naţională. Şi nimeni nu se mai miră, pentru că nimeni nu se mai aşteaptă să fie altfel. Probabil am tresări impacientaţi dacă, de 1 decembrie de exemplu, în locul unor discursuri goale şi pompoase despre ţară şi neam, politicienii ne-ar prezenta fapte prin care îşi demonstrează iubirea faţă de ţară şi neam.

Recent, după o întârziere nejustificată, a fost inaugurat în sfârşit un Cimitir de Onoare pentru soldaţii morţi în crunta bătălie de la Stalingrad. Deşi România se  situează pe locul al doilea în ce priveşte numărul de morţi la Stalingrad: 115.000, suntem ultimii care am inaugurat un astfel de cimitir. Şi, după 25 de ani, am reuşit performanţa de a reînhuma în Cimitirul de Onoare doar 79 de militari români din cei 115.000, în timp ce numărul militarilor nemţi reînhumaţi e de peste 55.000, iar al celor unguri, de peste 20.000.

Dacă tot vorbim de Stalingrad, mi-am amintit de Ordinul 227 din 1942, dat de Stalin, şi cunoscut sub numele de „Nici un pas înapoi!” Şi zicerea lui Vasili Ciuikov, răspândită pe tot frontul de la Stalingrad „Dincolo de Volga n-avem ce căuta”, preluată de la  lunetistul Vasili Zaiţev, eroul fimului Enemy at the Gate. Mulţi istorici pun accentul pe măsurile drastice împotriva celor care se retrăgeau. Michael K. Jones spune că ordinul se adresează deopotrivă sufletului rus şi încearcă să-i conştientizeze că, oricât de mare ar fi „mama Rusie”, nu se vor putea retrage la infinit şi că resursele lor nu sunt nelimitate. Mă gândeam că românii se comportă asemeni ruşilor înainte de Stalingrad. Avem conştiinţa că „zestrea” noastră naţională, formată din oameni, eroi şi locuri e nelimitată. Putem pierde momente, oameni, îi putem ignora, batjocori, uita, pentru că avem alţii. „Eroi au fost, eroi sunt încă”, vorba cântecului. Numai că nu e aşa.  Tot ignorând, bagatelizând, uitând, ne vom trezi că „vistieria valorilor” e goală şi că eroii noştri uitaţi, abandonaţi şi umiliţi nu mai pot fi „reciclaţi”.

Numai că, atunci când vom da ordinul „niciun pas înapoi, niciun erou uitat” va fi probabil prea târziu. Până atunci, în România, să vorbeşti despre uitare, ipocrizie şi nepăsare, rămâne plictisitor.