Jenant, mişeilor! / Despre debili şi leşuri

M-am amuzat săptămâna trecută auzind cum preşedintele Senatului declară că România e o ţară debilă. Prima dată am vrut să răspund: poate, prin unii dintre reprezentanţii ei.

Apoi, mi-am amintit, nu ştiu de ce, de Aurel State. Trecut prin război, lagăre siberiene, lagărele nemţeşti şi puşcăriile comuniste, niciodată îngenuncheat, s-a aruncat de la etajul închisorii Uranus ca să-şi păstreze libertatea. Cu 120 de fracturi pe corp continua să spună că el n-a fost niciodată învins. Nici el, nici alţii, ca şi el, nu se gândeau că, peste ani, libertatea pentru care mor ei îi dă dreptul unui demnitar de rang atât de înalt să ne facă ţara debilă.

După ce mi-au trecut stupoarea, amuzamentul, nervii şi mirarea, m-am gândit să-i răspund, totuşi, lui Antonescu. Poate nu ştie că nu România nu e o ţară debilă. Dimpotrivă, e extrem de puternică, din moment ce rezistă la toate experimentele debile la care este supusă.

Se spune că la Stalingrad, nemaiavând cine să caute prin mormanele de leşuri şi să aleagă viii de morţi, aruncau apă rece peste piramida de trupuri. Practic, celor răniţi, în care mai pâlpâia o scânteie de viaţă, li se dădea un ultimatum: ori fac sforţări să se ridice şi să dea un semn că încă mai suflă, ori urmau să moară îngheţaţi. De multe ori, în istoria ei, România a fost asemeni unui leş uitat într-o grămadă. I s-a dat ultimatumul că ori se trezeşte şi dă un semn că e vie, ori va muri îngheţată în propria-i nemişcare şi neputinţă.

Acum, în mod ciudat, nu mai are cine să arunce apa. Pentru că cei care ar trebui să trezească România privesc leşul ţării şi o fac debilă. Aşa că putem lua noi găleata, strigându-le lor: treziţi-vă sau plecaţi!