Jenant mișeilor! Curajul de a birui

Se spune că fiecare perioadă din istorie are „demonii” ei. Pentru noi, generațiile de astăzi, cred că lupta cea mai grea este cu „demonul fricii”. Și nu cu frica firească, naturală, în fața unui pericol, ci una care devine boală și otrăvește suflete. Am văzut efectele în pandemie, le vedem în război și le vedem în orice confruntare sau problemă pe care o întâmpinăm. Suntem asemeni personajului lui Kafka, în momentul în care a văzut o spânzurătoare ridicată în curtea închisorii, a crezut că este pentru el. De frică, a evadat din celula sa, însă, „în libertate” s-a spânzurat. Ne lăsăm dominați și „uciși”, la propriu sau la figurat, de propriile frici. Nu degeaba Nicolae Steinhardt spunea că virtutea supremă, fără de care nicio altă virtute nu e posibilă, este curajul. Astăzi, virtutea supremă este curajul de a ne birui pe noi înșine și de a birui astfel lumea.
Trăim vremuri în care a fi tu însuți, a spune ceea ce crezi, nu ceea ce e politicaly corect, ține de curaj, nu de normalitate. Modelul suprem de curaj îl reprezintă Hristos. Cel care nu ne vrea fricoși, înspăimântați și temători și care ne spune mereu zâmbind: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”.
Îndrăzneala aceasta cred că s-ar traduce în curajul de a ieși din rând și din propria micie, din propriile limite, curajul de a fi ceea ce am fost meniți să fim, nu ceea ce suntem azi. Curajul de a-i vedea și pe alții, nu doar pe noi înșine în cinica matematică a priorităților și frica, da, frica de a nu dezamăgi.
Până la urmă, în orice biruință, ca în orice înfrângere, este nevoie de curaj. Altfel, ne transformăm fricile în „spânzurători” ale spiritului.