Jenant mișeilor! Ce rămâne de fapt în istorie?

Există și în viața comunităților sau a popoarelor două planuri ale existenței, exact ca în viața fiecărui om: unul al supra­viețuirii și celălalt al dăinuirii. Bătrânii noștri își notau pe calendar evenimentele importante, părinții noștri în jurnale, iar tinerii de azi își țin cronologii pe facebook. Nimeni însă n-o să-și noteze în biografie că a mâncat, a mers la serviciu, a făcut curățenie sau a dus gunoiul. Pentru că sunt chestiuni ce țin de normalitate și care e de la sine înțeles că trebuie făcute. Altele sunt lucrurile care trec proba timpului și care merită menționate. Numai că oamenii știu ceea ce politicienii de toate nivelurile au uitat: să se preocupe de ambele planuri ale existenței. Mai toți oamenii de stat pun azi accentul pe ches­tiuni urgente, prioritate, dar care țin de „supraviețuirea” unei comunități: asigurarea de uti­lități, asfaltări etc. Și, culmea, au impresia că astfel vor dăinui în istorie. Numai că nu va fi deloc așa: cine mai știe astăzi în vremea cărei administrații a fost introdus iluminatul public, cine a început Barajul Runcu, cine a construit drumul peste Gutâi, dar prima cale ferată, dar Aeroportul, sau Palatul Administrativ etc? Din miile de politicieni pe care i-a avut Maramureșul, istoria și memoria colectivă au reținut foarte puțini. Nu pentru că alimentarea cu apă, de exemplu, sau asfaltarea n-ar fi importante. Sunt extrem de im­por­tante. Dar țin de normalitate, de firescul unei administrații responsabile. Sunt importante pentru prezent și pentru „supravie­țuire”, dar irelevante pentru istorie.  Oamenii au uitat ce au spus sau ce au făcut politicienii locului, dar nu au uitat cum i-au făcut să se simtă. L-au reținut în istorie pe Gheorghe Pop de Băsești pentru patriotismul său, deși a ajutat foarte multă lume; pe Ilie Lazăr pentru curaj; pe Mihali Ștrifundă pentru dârzenie, pe Alexiu Pocol pentru generozitatea de a dona aurul pentru coroana regală etc. I-au reținut pe cei de mai sus și pe mulți alții, pentru că i-au făcut să se simtă mândri, puternici, entuziaști și curajoși.
Să construiești pentru istorie e mult mai greu decât să con­struiești pentru prezent: pentru că „șantierul” de lucru este sufletul și conștiința oamenilor. Dăinuirea în istorie este direct proporțională cu numărul de oameni pe care un politician i-a inspirat, i-a mobilizat, i-a entuziasmat, i-a conștientizat.

Ce va rămâne în istorie din prezentul de azi? Și câți oare dintre cei aflați astăzi în funcții vor fi amintiți altundeva decât în arhivele oficiale?