Jenant, mişeilor! / Azi, remember pentru cine?

În urmă cu 7 ani, pe 2 iunie, urmăream la televizor eliberarea ultimilor deţinuţi politici ai Europei, patrioţii români din Transnistria: Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov Popa. Zilele următoare l-am sunat pe Ivanţoc şi pe soţia lui, Eudochia pentru un interviu. Simpli, modeşti, distinşi şi discreţi, nu cereau nimic şi nu vroiau nimic. Sperau doar ca sacrificiul lor să nu fi fost în zadar. Și erau gata să o ia oricând de la capăt, să facă totul şi să sacrifice totul, din dragoste de Ţară. De atunci, în fiecare an, m-am obişnuit să-i sun în preajma zilei de 2 iunie.

De fiecare dată, i-am întrebat dacă regretă ceva şi dacă ar face la fel. Răspundeau la fel, „da”, dar, cu fiecare an, oftatul de la celălalt capăt al firului era tot mai greu, mai apăsat. În iulie 2007, preşedintele Traian Băsescu le-a oferit celor trei ordinul „Steaua României”, iar primarul Videanu, Cetăţenia de onoare a Capitalei. Acest demers, presupunea ca cei trei să primească o locuinţă din regia RAAPPS ca să se poată stabili în ţara pentru care au suferit 15 ani în temniţele transnistrene. Premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, i-a invitat la Palatul Victoria şi le-a promis că le va dota locuinţele şi le-a oferit un telefon mobil cu un abonament nelimitat, „pe viaţă”, după cum s-a exprimat în faţa ziariştilor.

 La sfârşitul aceluiaşi an, abonamentul a fost suspendat. Probabil atât se gândeau autorităţile că vor trăi cei trei după bătăile şi regimul de teroare din închisoare. Iar locuinţa a rămas, până azi, doar o promisiune. Andrei Ivanţoc şi soţia lui au plecat să muncească o vreme în străinătate. Detenţia lăsase urme grele asupra sănătăţii sale şi tratamentele costau mult. Iar ei trăiau din ajutor de şomaj. Apoi, a ajuns în Parlament o propunere prin care celor trei li se ofereau aceleaşi drepturi ca şi revoluţionarilor români. Propunerea a fost respinsă. Despre ei, politicienii români mai vorbesc doar în campanii. Nişte eroi care şi-au jertfit viaţa, libertatea, sănătatea pentru ţară, nu merită, în opinia autorităţilor, nicio locuinţă sau o pensie amărâtă. Sunt trataţi ca un fel de „români de mâna a doua”. Nu sunt invitaţi la Bucureşti şi, în lipsa locuinţei, nu-şi pot face nici măcar buletin de capitală. În acest an nu l-am mai sunat pe Andrei Ivanţoc.

De ruşine. De groază. De frică. Că, poate, îmi va întoarce întrebarea pe care i-o pun în fiecare an: „dar voi, românii, regretaţi ceva? Dacă s-ar întoarce timpul, aţi face la fel?”. Cum să-i spun că ai noştri conducători ar face la fel în cazul lor? Că nu regretă maniera mizerabilă în care i-au tratat, pentru că nu sunt capabili de apreciere, de respect şi nu recunosc valorile? Și mai ales, cum să-i spun că, în tot acest timp, noi tăcem?