Incursiune în „Iad”: Fortul 13 Jilava

La un „pas” de Bucureşti, se află o fărâmă de „Iad”: Fortul 13, Jilava, una dintre cele mai cumplite închisori comuniste. Statistic, dar neoficial, prin închisoarea-mormânt au trecut, după 1948, circa un milion de deţinuţi politici. Mulţi s-au stins, îmbolnăviţi şi torturaţi în imensul „cavou” numit Jilava. Trei supravieţuitori: Marcel Petrişor, Demostene Andronescu şi Vasile Jacques Iamandi s-au întors, împreună cu reporterii GAZETEI, la Jilava. Vă prezentăm filmul unei incursiuni istorice, în istorie.

În soarele palid de sfârşit de vară, împrejurimile Jilavei par, la orele dimineţii, un soi de talcioc. Lume multă, de toate etniile care se înghesuie la vorbitor, maşini, agitaţie... După controlul clasic, păşim dincolo de ziduri şi sârma ghimpată. Înaintând pe aleea pustie, mărginită de un zid pe care deţinuţii şi-au exersat talentul artistic, îmi răsună în minte „Lăsaţi orice speranţă, voi, care intraţi aici”... De fapt, singura speranţă a celor care intrau aici era, poate, moartea...

Deodată, în capătul aleii, se zăreşte o poartă de fier, pe jumătate deschisă, deasupra căreia tronează inscripţia „Fortul 13”. La origini, fortul de la Jilava a fost unul dintre cele 18 forturi construite în timpul regelui Carol I, pentru a apăra Bucureştiul, „ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări”. Forturile nu aveau să fie folosite niciodată în timpul unui conflict armat. Sunt însă şi azi un fel de scut. Un altfel de scut. Unul al conştiinţei şi valorilor adevărate ale acestui Neam. Jilava a fost un etalon al cumplitelor temniţe comuniste. Pe aici au trecut aproape toţi deţinuţii politici. Statistic, dar neoficial, cam un milion de suflete au intrat din 1948 până în 1964 prin acest cavou ascuns sub o colină şi îngropat la -10 metri, într-o zonă în care, nivelul pânzei freatice este foarte aproape de suprafaţă. Din cauza umezelii şi duhorii, în dreptul obloanelor, iarba era arsă. În unele locuri, după mai bine de jumătate de secol, încă mai e... Ca şi cum, natura refuză să uite ceea ce noi, generaţii de azi, am trecut cu uşurinţă în uitare. Azi, povestea cumplitei Jilava o ştiu prea puţini şi o ascultă şi mai puţini. Ca şi cum am dori îngroparea adevărului, asemeni istoriei, sub un maldăr de pământ. 

„Rău venit la Jilava”, se aude o voce. Cei trei supravieţuitori ai infernului comunist care ne sunt însoţitori şi ghizi, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu şi Vasile Jacques Iamandi explică, zâmbind, că intrarea lor în „Infernul de la Jilava” a fost altfel. Sub „ploaia” de bâte a gardienilor: „te aducea duba de la minister sau de la gară, cu ochelari negri. Îşi luau înapoi ochelarii şi te lăsau să stai aici, o oră, două-trei, până îţi venea rândul la grefă. Când îţi venea rândul la grefă, te dezbrăca în pielea goală, îţi lua hainele şi aşa, fie că era iarnă sau vară, te ducea până dincolo la poarta cealaltă”.

Dacă deţinuţii se întâlneau cu alţi deţinuţi se striga „Alarma”, ceea ce însemna că trebuie să te întorci cu faţa la perete şi îţi puneai zeghea în cap. Dacă treceau femei se striga „Alarma mare”. Acum, culoarele întunecoase şi apăsătoare sunt pustii. Iar zidurile în care alternează nuanţe de albastru şi colţuri de cărămidă mai păstrează inscripţii ca „dacă vrei să trăieşti, bagă paie pe sub haine”. Marcel Petrişor zâmbeşte: inscripţia trebuie să fi fost totuşi mai recentă. În vremurile sumbre ale Jilavei, nu existau paie în saltele...

Istoria ţării e scrisă într-adevăr aici. Dar nu scrijelită pe pereţi, ci scrisă cu sânge. Filele istoriei se schimbă, cu fiecare celulă. Aici au fost încarceraţi membrii Partidului Comunist în ilegalitate, în frunte cu Gheorghiu Dej, apoi locul lor a fost luat de Lotul Mareşalului Antonescu, ucişi câţiva metri mai sus, pe Valea Piersicilor. Apoi, istoria a început să sune a gol, la fel ca şi culoarele Jilavei. România se pregătea pentru „clădirea omului nou”... Iar una dintre „temeliile” construcţiei socialiste era „cavoul Jilavei”, umplut până la refuz cu cei mai buni dintre fiii acestui Neam. În timpul Revoluţiei au fost aduşi aici un grup de tineri. Dacă regimul nu s-ar fi schimbat, ajungeau şi ei în faţa plutonului de execuţie. Dar Dumnezeu şi istoria au vrut altfel.

„Aici era infirmeria”. „Aici izolarea”, „Aici camera de execuţie”. „Aici carantina”. Cu cât înaintăm pe culoarele înguste, ne întoarcem, de fapt, în istorie, şi ne convingem de spusele lui Vasile Iamandi: „acest fort n-a fost construit niciodată să locuiască oameni în el”.

Trecem de Secţia 1 şi a 2-a. Azi au, în capătul celulelor, un fel de toaletă. Dar însoţitorii ne explică că acestea au fost construite după ’64, pe baza principiului umanitar pentru dreptul comun. Ei nu s-au bucurat nici de toaletă, nici de aer, nici măcar de zeghe. „Pentru duşmanii poporului nu exista nici milă, nici îndurare”: „Într-o celulă dintr-asta intrau 60-80-120 de oameni”, explică Marcel Petrişor, arătând spre o cameră normală. Pe atunci era „mobilată” doar cu tinetă, vas de apă şi priciuri. Aşa arăta o celulă obişnuită.

Iamandi continuă: „iarna erau nişte discuţii interminabile din cauza geamului. Unii îl vroiau închis, alţii, deschis. Spuneau: „din cauza putorii n-a murit nimeni, a frigului, da”. Vara, în schimb, era sufocant. Praful, amestecat cu transpiraţia care curgea şiroaie, le făcea deţinuţilor un fel de „zeghe naturală”.

La asta se adăuga bătaia. Cruntă şi aproape zilnică. Din orice motiv sau niciunul: „venea gardianul şi striga: care te crezi, care te ştii că eşti trecut pe bilet la mine şi nu pot citi, să ieşi afară”. Erau nişte nume nemţeşti pe care gardienii semi-analfabeţi nu le puteau citi. Sau spuneau „iniţiativele”, cum le ziceau ei „iniţialelor”.

Maromet, torţionarul-şef de la Jilava, a vrut să-l bată până şi pe Seneca. Cineva scrisese pe un zid „cine ştie să moară, nu va fi niciodată rob - Seneca”. Iar Maromet, turbat de mânie, îl căuta pe Seneca. Cineva i-a spus că s-a eliberat. Maromet i-a răspuns plin de ură: „las’ că-l prind eu...”.

Șirul poveştilor continuă ca-n Șeherezada: „Dimineaţa povesteam ce-o să mâncăm. Și fiecare spunea cum a fost la vânătoare, cum se pregătea mâncarea respectivă. Cineva a spus la un moment dat că, la amiază, în Bucureşti, se mânca şi Baclava. Asta a generat o discuţie interminabilă despre cum se prepară. Unii ziceau că se pune şi scorţişoară, alţii că nu. Discuţiile au durat luni de zile şi au degerat în certuri. La un moment dat, se deschide uşa şi intră un om gol, care îşi ascundea părţile intime cu mâna şi se prezenta ca fiind cofetar. Jumătate celula a sărit, întrebându-l „aşa-i că în baclava se pune scorţişoară?”. Cealaltă: „aşa-i că nu se pune.”. După o scurtă pauză omul a răspuns că unii pun, alţii nu.” Alte discuţii erau legate de Cruciade, râurile din Eden, generalii lui Napoleon etc. Cele mai teribile întrebări care le umpleau timpul şi le ocupa mintea.

Înaintăm pe culoar spre camera „zero”, unde erau ţinuţi condamnaţii la moarte. De acolo, deţinuţii erau scoşi pe targă, să nu se audă lanţurile, şi duşi în camera de execuţie, unde erau ucişi cu un cui în cap, ca şi vitele la abator. Deh, nu toţi „duşmanii poporului” meritau un glonţ.

Ajungem la Reduit: „Aici l-am întâlnit pe Andronescu”, spune încet Marcel Petrişor, singurul supravieţuitor al unei „închisori în închisoare”: Camisca Jilavei, spre care ne îndreptăm încet. O hrubă în care au fost scobite patru celule în care cei trecuţi prin reeducare să fie îngropaţi de vii. El, singurul „nepiteştean”, a ajuns aici, pentru ca istoria cruntă, scrisă aici cu preţul vieţii, să nu moară. Trecând pe lângă cele patru celule, Petrişor vorbeşte despre locatarii lor. Apoi, emoţionat, ne arată celula în care a murit Costache Oprişan.

De fapt, în afară de Petrişor, toţi ceilalţi 15 locatari ai Casimcăi sunt morţi. Despre Pavel Grimalski se crede că ar fi fost lăsat să putrezească de viu, într-o celulă. După ’90 s-a găsit un schelet legat cu lanţuri de pat.

În capătul culoarului era izolarea: „Popa Ţanu se certa amarnic cu Hoinic şi, la un moment dat, l-au luat pe Hoinic şi l-au adus aici, la izolare. Era întuneric complet, celula era goală. A venit la un moment dat o inspecţie, nu ştiu de unde, să vadă câţi mai trăim, câţi mai murim. Și spune la uşă: „să fiţi atenţi tovarăşi că ăsta e periculos, a fost paraşutat din Germania şi nu ştiu ce”. Hoinic era în greva foamei şi i se aduceau turtoaie. El şi-a băgat turtoaiele sub cămaşă, pentru când nu va mai putea rezista. Era de faţă ofiţerul politic, directorul închisorii şi nu ştiu mai care. Careva l-a prins de haină şi au căzut turtoaiele jos. Nu ştiu ce a crezut, că sunt grenade sau ce, că au fugit toţi”.

Din nou în Reduit, ajungem într-o cameră mare, întunecoasă şi plină de igrasie. Aici erau izolările, nişte „cutii de lemn de 40 pe 40 cm” în care puteai sta doar în picioare şi un loc pentru bătaie. Un pat de fier, pe care era culcat deţinutul, ţinut de mâini şi picioare şi acoperit cu un cearceaf roşu de sânge. I se administrau 25 de lovituri la fund: „Părintele Calciu a rezistat până la 13 să nu urle, eu, până la 8. Iosif V. Iosif spunea că a ţipat după două, dar lui i-au smuls, cu capătul metalic al bastonului, două bucăţi de carne din fund, cât cutiile de chibrite... avea două găuri”, povesteşte Petrişor. 

Urcăm nişte scări abrupte şi ajungem sus, pe acoperiş. De fapt, cota zero. De sus, nimic nu trădează „cavoul Jilavei”: „Uneori, aici, păşteau vacile”, spun foştii deţinuţi.

Ne îndepărtăm încet de zidurile scorojite, în linişte, ca la înmormântare. Dincolo, la câţiva paşi, viaţa îşi urmează cursul firesc. La orele amiezii, împrejurimile Jilavei par tot un soi de talcioc, cu lume multă şi agitaţie. Puţini ştiu că, la câţiva paşi, se află „mormântul elitei româneşti”.

Un colţ de iad, îngropat în pământ, cu petice pe care şi azi, după mai bine de jumătate de secol, iarba refuză să crească, amintindu-ne de ceea ce noi am uitat prea repede şi prea uşor.