• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 13 Iulie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 9 Iunie , 2020

In Memoriam: „MIHAI EMINESCU - o mare bătălie câștigată a poporului român!” (I+II)

O înlăcrimată emoție din nou mă cuprinde acum când iarăși ascult, pe o foarte veche bandă de magnetofon, din fo­noteca mea de aur, glasul Poetului Ioan Alexandru care-l evocă pe „voevodul poeziei românești” (I. Alx.), în urmă cu mai bine de trei decenii (15 iunie 1989), cu prilejul împlinirii, atunci, a 100 de ani de la înveșnicirea lui MIHAI
EMINESCU, și tot de-atunci plutitor prin pulberea de luceferi.
Spectacolul comemorativ a avut loc, la data amintită, pe scena Casei de Cultură a Tineretului din urbea noastră. La această emo­ționantă cinstire a memoriei Poetului nepereche au participat artiști de mare faimă precum Dumitru Fărcaș, Corala Prietenii Muzicii cu profesorul Ion Săcă­lean la pupitrul dirijoral, subsemnatul cinstindu-i memoria Lucea­fărului, printr-un recital de poezie.
Repertoriul nostru a fost, în
exclusivitate, inspirat din opera Emi­nes­ciană, iar aplauzele pu­blicului fiind pe măsură. Toți cei de pe scenă, la butonieră aveam flori de tei.
La invitația prof. Vasile Leschian, a intrat în scenă Poetul IOAN ALEXANDRU, în ropotele de aplauze a publicului ridicat în picioare. Cu glasul tremurat și molcom, Ioan Alexandru și-a început discursul comemorativ cu semnul Sfintei Cruci și cu un „Doamne ajută!”, vorbe rostite cu glas tre­murat și în șoaptă. Aplauzele tot mai dese l-au stârnit, pe vorbitor, din ce în ce mai mult, sudoarea scăldându-i chipul transfigurat parcă, astfel că versurile rostite cu ochii înlăcri­mați, „Vai de el român săracu / Înapoi tot dă ca racu”... au răsunat de-a dreptul apoteotic.
Cuvântul rostit atunci, de către Marele Poet, azi îl încredințez tiparului, vorbă cu vorbă, prin bunăvoința și amabilitatea celor de la această pres­tigioasă GAZETĂ de Maramureș, organ de presă de mare prestigiu cultural. Eu însumi profund recu­noscător le sunt tuturor celor de-aici, precum le-am fost și-n alte dăți, pentru deja îndelungata și onoranta colaborare. Eu, Paul Antoniu.

(În continuare urmează Cuvântul comemorativ al Poetului Ioan Alexandru rostit la Baia Mare, cu ocazia și la data de mai sus)
 

* * *

Ioan Alexandru
 

Iubiți maramureșeni,

Este o mare onoare pentru mine să mă aflu aici într-o zi ca aceasta, în care este prăznuit Voievodul poeziei românești. Aceasta mă împinge la dreptul, la curajul, la cutezanța de-a lua cuvântul în fața dumneavoastră. Voi vorbi despre Eminescu, așadar, despre omul și poetul națiunii intrat în universali­tate și un îndemn al Marelui filozof Heidegger (26 sept. 1889 - 26 mai 1976- P.A.) care murind, nu demult, în acest secol, a dorit ca la căpătâiul său, după slujba preotului, să rostească fiul său cinci poezii din poetul național, al patriei sale. Până acuma când mu­reau oamenii de seamă, și când mor, când murim, de obicei se cântă. Melosul are un rost: fără cuvânt, de-a ajuta sufletul să treacă dincolo. Am văzut trâm­bițele maramureșenilor condu­când sufletul unui păstor după ce-a fost prohodit, nu demult, în Șieu, am spus că ele, trâmbițele, așa cum a-nceput trâmbița acestui mare artist, suflet al Transilvaniei și al țării întregi - Dumitru Fărcaș - melosul are rostul de-a pregăti cuvântul. Nu se cântă numai pentru că oamenii au nevoie, ei având nevoie și de cuvânt... Nu se mai moare pe melos, se moare cu logos. Oamenii așteaptă să se spună la căpătâiul lor, în acest se­col, cu precădere CUVÂNTUL. Cuvântul poeților, cuvântul sfânt, cuvântul poeților naționali care pot exprima ceva din lumea de dincolo în care trecem. Poeții sunt ai viitorului sau nu sunt deloc, în măsura în care au fost întruchiparea trecutului într-un prezent zbuciumat sau mai fericit, dar în care și-au împlinit lucrarea.
Câți dintre noi, murind, vom îngădui să se rostească din versurile lui Eminescu la căpătâiul nostru?!
Am văzut o carte, în câteva vo­lume, cu epitafuri din cimitirele noastre, culese de un om foarte prețuit de filozoful Noica, și foarte multe erau din Eminescu. Mulți dintre noi, murind, punem pe cruci versuri din opera lui Emi­nescu, ca să ne însoțească în somnul de veci până la înviere. Avem acest curaj de-a ne încredința cuvintelor lui Eminescu. M-am gândit că acesta este motivul prin­ci­pal pentru care ne adunăm să ascultăm sufletul său, să-ncercăm să pătrundem în ceea ce este ființa sa. Am pregătit pentru călătoria aceasta o conferință de vreo 20 de pagini, dar voi încerca să refac în fața și cu îngăduința dumnea­voastră, chipul lui Eminescu așa cum transpare el din opera sa pe care am avut privilegiul s-o fac în fața studenților, mai mulți ani la rând, și pe care mi-a stat în putere și capacitate de cuprindere, am asimilat-o de-a lungul anilor. Iorga spunea: „Nu te apuca să vorbești în fața oamenilor; este o impietate să vorbești despre un autor pe care nu-l cunoști de cel puțin zece ani, pentru că des­coperirile recente numa asupra operelor lui nu sunt așezate, nu sunt suficiente”.
Îmi iau această îndrăzneală, poate să fie un eșec, mă veți ierta, dar risc mai degrabă acest eșec decât o lectură a unui text deja rece, și încerc să-l refac pe Eminescu în fața dumnea­voas­tră, cu un Doamne ajută și cu sprijinul dum­neavoastră.
Iată-l ce spune: „De mic, din copilărie mi-a fost dat să cunosc țara, acest pământ, Terra”. Îl citez cu o aproximație de 90 la sută din textele Lui. „Mi-a fost dat din tinerețe să cunosc din apele Nis­trului până în Tisa, până la Cazane și până la mare, ȚARA. Mi-a fost dat să străbat în cruciș și-n curmeziș roata, de la Nistru pân la Tisa, cum spune în Doină, am înconjurat acest pământ, acest spațiu. Mi-a intrat în ființă toposul”.
Un mare poet al secolului XX - Stearns Eliot - spune: „Dacă n-ai asimilat prin propria ta ființă, toposul, provincia, TERRA, lo­cul, atunci degeaba te apuci să vorbești.” Asta ca o adiacență la ce a spus Eminescu. Trebuia neapărat, trebuia de foarte devreme, timpul e scurt, o înzestrare extraordinară cum era El, o înzestrare rar trimisă în popoare ca să nu se mândrească, nu sunt mulți, popoarele au puțini înzestrați de nivelul acesta. Foarte de timpuriu a fost zvârlit al 7-a copil într-un sat patriarhal moldovenesc, copil ca o stea răsărind după miezul nopții.
Îmi spunea un Patriarh al Mol­dovei că geniile apar târziu, de la opt în sus, după ce se crapă de ziuă... Sigur că sunt cazuri excep­ționale. Și Enescu, precum Eminescu, amândoi sunt copii târziori, zvârliți în lume ca o mreajă asupra oceanului. A venit târziu și rapid l-a zvârlit maică-sa în biserica Uspenia, în scăldăt­oarea cristelniță pe care o găsiți în această biserică, pe care a ridicat-o Iorga care a vrut să-l cinstească și n-a știut cum s-o facă.
Poporul român, prin Nicolae Ior­ga, s-a întrebat cum să-l cinsteas­că pe Emi­nescu? Era o co­me­mo­rare cum e aceasta și cei de față și-au zis că trebuie neapărat să-l cinstească pe Eminescu. Ștefan cel Mare ridica după fiecare bătălie câte o biserică. Iorga care a înțeles cel mai bine istoria neamului, a știut că Eminescu este o mare bătălie câștigată a poporului român, și a ridicat în cinstea lui o biserică. După ce-a mai crescut, copilul Eminescu a început să plece de-acasă asemenea Mântuitorului care la 12 ani se pierdea pe ulițele Ierusalimului, printre cărturari și farisei.
Copiii aceștia precoci, extraordinari, geniali, cu o vocație divină în sufletele lor, se pierd repede... pleacă. Bietul părinte alerga disperat pe ulițele Cernău­țiului, sau trimitea iscoade să-l găsească pe năbădăiosul copil și să-l aducă acasă. Imediat cum a prins aripi, a început să plece de-acasă, să calce pământul acestei țări de la Nistru pân la Tisa, să-și holbeze ochii, să-și scalde picioarele în țărână și să frământe acest pământ. Voia să pună stăpânire pe topos. Prima lucrare pe care trebuie s-o facă un om al cuvântului este să pună stăpânire pe loc, trebuie să se înrădăcineze, să se sloboadă în adâncurile pământului, ca și stejarul, că să-și poată desface coroana peste neamul său, pe sub înrouratele stele ce licăresc peste fața pământului.
Trebuia neapărat să se scalde în acest Nistru dinspre răsărit care poartă povara cetăților, sfântă și aurită, a cetăților lui Ștefan cel Mare. Trebuia neapărat să pună stăpânire pe acest mister al pământului podit cu oseminte pe dedesubt, în care zace misterul fiecărei existențe, fiecărei semin­ții. El trebuia deocamdată să pună mâna pe trupul acestui pământ, să pipăie coastele Carpaților, să-și scalde ochii de la Ceremuș încolo până la Cetatea Albă.

Dacă mergeți la București, marele sculptor care l-a turnat într-o statuie celebră, care se află în fața Atheneului, o să vedeți că i-a făcut niște picioare grele, țurloaie, ca și ale lui Oedip, cu picioarele umflate care călca pământul Eladei de la cetate umblând des­culț pe toate drumurile lumii, așa și Eminescu a trebuit să calce pământul acesta românesc, des­culț și cu picioarele umflate ca și Oedip, să se scalde în aceste imagini splendide, în aceste co­line, stâne și stânișoare, în acești munți, în aceste păduri, să audă, să se pătrundă de cea dintâi scriptură, de cel dintâi miracol scris în univers, de mâna mol­comă pe care o vedeți în Capela Sixtină atingând pământul acesta ca să primească însuflețire, să facă această scriptură miraculoasă de care știința modernă este în sfârșit fermecată în fața misterului celui mare, între vuietul Pacificului și fluturatul Alpilor, imaculat al unui fluture în zori făcând legături de taină între acest vuiet și zborul unui fluture. A cercetat cu auzul său. Trebuia să se pătrundă cu toată ființa, să audă cu urechile sale vânturile - valurile, să vadă cu ochii săi splendoarea acestui pământ.

Am văzut un tânăr poet de pe alte meleaguri care a trecut pe aici
și-a spus că România-i cât un continent, că dacă ai întinde-o, ar fi mai mare ca oricare altă țară de pe pământ, o țară miraculoasă, o țară plină de farmec și de frumuseți, o țară a cornului dulce-n amurg, o țară când vii dinspre Apus și vezi celebra Sarmisegetuză, te umpli de mirare și dumnezeire. Când pătrunzi în frumusețea Apusenilor sau prin satele Maramureșului, când începi să te pătrunzi în locurile acestea, ființa ta, în sfâr­șit, se reîncarnează. Ori ești întrupat într-un loc, ori n-ai nicio șansă de viețuire. Trebuia să cunoască acest loc, să-l străbată.
La 16 ani îl găsim în Transilvania. Gol, fără cămașă, se scaldă în Târnave, apoi, urmând drumul lui Avram Iancu a salutat Blajul cu: „Te salut Romă Mică. Mulțumesc lui Dumnezeu c-am ajuns să te văd.” Așa voia să ia în stăpânire locul. Nu întâmplător, după câteva zile îl găsim în casa viitorului Goga, casa preoțească a viitorului mare Poet. Voia să ia în stăpânire totul: locu-i mic și țara-i mică.
Cei aleși cu stele fixe, fixate în mințile lor după care-și orân­duiesc zilele și pașii și umblă pe fața pămân­tului. A pus, așadar, ­stă­­pânire pe acest topos, s-a-ncăr­cat de frumusețea acestui pământ fără de care nu ai dreptul să vorbești. De asta ne farmecă și ne pătrunde melosul său de câte ori îl ascultăm pentru că este asimilat pe cale personală. Un mare poet francez spune despre Dante că trebuia să aibă trei mari calități - Dante un mare poet al națiunii - fără de care un poet nu se poate realiza în istorie; trebuia să aibă o viziune biologică, o forță, o strașnică capacitate, o memorie teribilă, o minte sănătoasă și un auz sănătos, să fie, în sfârșit, dotat fizic cu niște capacități, cu capa­citatea de-a se târși pe jos ca să poată cerceta colinele pământului acesta, de-a avea o sete ancestrală după topos, de-a umbla pe el și de-al călca apăsat.
A doua forță care trebuie să-l stăpânească pe Poet este să dea acestei înzestrări superioare, o față umană; să fie precum Eneas: omul care are darul lacrimei. La 16 ani aflăm din documente c-a plâns prima oară.
La 16 ani, Cernăuțiul îi era închis pentru că era bântuit de holeră. El descoperea nu numai frumusețea acestui pământ, citindu-i opera, ne vom da seama de acest lucru. Tot la 16 ani îl zguduie pe poet și moartea lui Aron Pumnul. Vedea copii morți pe străzile Cernău­țiului, el însuși era amenințat de molimă, nu era sigur dacă va scăpa de așa ceva și se spune că atunci a plâns pentru prima oară. Atunci au început lacrimile să se rostogolească pe obrazul său, să cunoască și această amărăciune sublimă, aceste rostogoale de diamant care vin din adâncul inimii să-i spele înfățișarea. Așadar, toposul trebuia să-l cunoască, să pună stăpânire pe spațiu.

Și a treia dimensiune, ca să termin cu Claudel. Să aibă viziunea întregului, cum spunea Maiorescu: îi era familiar în toată spiritualitatea lui. Se familiarizase din tinerețe, avea noțiunile fundamentale de spiritualitate și filozofie, fără de care un poem celebru, ca să-l poți realiza, să poți să-l pătrunzi, trebuie să le ai familiare, de-a pururea la îndemână, din timp, cât mai devreme cu putință.
Așadar, punerea de stăpânire pe spațiu! Această dimensiune spațială, de-a te pătrunde de zona locului, de-a te târși, ca să zicem așa, pe orizontală. Aceasta se întâmplă în prima parte a vieții poetului, când mintea lui este întreagă. Abia în perioada aceea asimila și abia atunci picioarele sale au bătut spațiul acesta într-o vreme dificilă pentru drumeți și drumurile lor, a străbătut pe jos și s-a pătruns de splendoarea acestui spațiu carpato-dunărean, de aceas­tă Daco-Românie spațială, de acest topos față de care el va da socoteală prin cuvânt de-a lungul veacurilor și prin logosul său. Cea de-a doua lucrare a sa și cea mai dificilă în drumul acesta pe care el îl face spre inima toposului, să pună stăpânire pe zările colinelor, pe înserări, pe salcâmi, pe freamătul teilor în floare, pe bâzâitul albinelor, pe această splendoare care este o mare parte din opera sa și care este întrețesută în toată opera sa de gândire spirituală. Peste această față, în drumul său pe aceste drumuri, spre Pământul Făgăduinței poporului său, s-a-ntâlnit dintr-odată, așa precum s-au întâlnit în noaptea de Paști, ieșind din pustie, altă seminție veche, așa cum s-a trezit în drumul său, spre Pă­mântul Făgăduinței, pe jos, noaptea, călcând pustia în picioare desculțe scăpate de furia lui Faraon, picioarele care au fră­mântat cărămizile Egiptului și plecau la drum cu săbii de aramă, tropăind pustia sub tălpile lor, dintr-odată luând în stăpânire Pământul, dintr-odată s-au trezit în spate cu lada de oase a strămoșilor, cu oasele patriarhilor, lada cu oasele lor, descoperind cea de-a doua dimensiune: des­coperirea istoriei.
Eminescu, acest tânăr se trezește, dintr-odată, ducând pe umerii săi fragili, istoria neamului său, dintr-odată se trezește cu acel lădoi pe umeri, pe care-l va purta prin toate universitățile Europei, cu scripturile române. Se-ntâlnește cu ceva ce îi era tot mai greu de dus. Toposul dintr-odată îi face pasul să se încremenească, începe să se trezească ființa interioară, începe inima să vorbească. Dacă într-un timp te întâlnești numai cu o generație, dacă ești contemporan numai cu câteva milioane și dacă a avut neșansa să cunoască niște generații, cum a fost și a lui, care i-au măcinat mațele și l-au mâncat de viu cu netrebniciile lor, el fiind foarte sensibil. A avut însă șansa să coboare în istorie și să meargă la mormintele strămoșilor și să le citească numele de pe cruci. Acestea sunt numele scrise cu degetele sale, pe fruntea sa, și pe picioarele sale, și pe genunchii lui. Începe să statueze carnea și întreaga ființă a lui cu numele strămoșilor lui, de la Traian și Decebal până la Gri­gore Ghica Voivod, pe toți vrednicii săi înaintași începe să-i scoată în lupta cea nai teribilă!

 

 

La mânăstire Nicula, unde IOAN ALEXANDRU își doarme somnul de veci și unde, în fiecare toamnă, cu prilejul Colocviilor de la Nicula (Organizator: Societatea Astra „Ioan Alexandru” din Gherla; Președinte: Pr. Ioan Morar), noi toți cei prezenți ne închinăm la mormântul Poetului și-i aprindem o lumânare în timpul slujbei de pomenire oficiată de către un sobor de preoți în frunte cu Înaltpreasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Mara­mureșului, Vadului și Feleacului.
De fiecare dată mai sunt prezenți și un număr important de rubedenii și consăteni aduși cu un autocar, pe cheltuiala Primăriei.

 

* * *


Dacă mergeai dansând pe colinele acestui pământ, pe acest spațiu mioritic, dacă treceai într-o nepăsare dulce și tristă în spațiul acesta, istoria e mult mai greu de cucerit. În istorie trebuie să mergi în genunchi și pe coate, să te lupți și s-o asimilezi pentru că natura nu naște har. Nu te poți mântui prin natură. Natura o asimilăm cu totul ca și animalele, dar nu-i suficient. Numai spațiul în ființa noastră nu-i suficient; dovadă rasele care au trăit numai spațial, ori s-au făcut imperii sângeroase, ori au dispărut din istorie. Trebuie să te cobori și să iei legătura cu rădăcinile, cu osemintele, trebuie să pogori la moaștele sfinte ale înaintașilor. Trebuie să devii istoric, să te faci contemporan cu seminția ta, cu toți cei care s-au jertfit și cei care-ți sunt înaintași, care au pătruns în zariștea viitorului înaintea ta și pe urmele cărora trebuie să porți faptele lor și să faci să strălucească aceste fapte în istorie. Nu-i lucru puțin, zice El; mare lucru este de-a da cinste înaintașilor tăi și de-a mări onoa­rea și cinstea neamului tău. Am scris despre asta. De ce, mă și vă întreb? De ce-s neamurile?, ne întrebam în Sicilia unde eram la un congres internațional. Ce sunt neamurile? De ce sunt neamurile? Naționalismul, s-a spus, e o afa­cere din secolul trecut, interesul pentru națiune este o chestiune efemeră, s-a zis. O teză falsă! Ca multe alte teze. Are rost să te angajezi într-un neam? De ce nu mai degrabă în omenire? De ce să n-ai în viziunea ta să îmbrățișezi omenirea toată?
Spune un mare poet german: „A avea legătură de la om la om este mai mult decât ai avea legătură cu întreaga umanitate.”
De ce neamurile? Are rost să aparții unui neam? Cum zicea Heidegger: „A te limita nu în­seamnă a te pierde ci a lua putere divină.”
În Apocalipsa lui Ioan pe care e fondată, în mare parte, orânduiala neamurilor, în care se spune că vor veni neamurile cu slava și cu cinstea înaintea lui Dumnezeu. La Județul de Apoi, spune evanghelistul Ioan care a mișcat omenirea și pe care l-a copiat cu mâna lui Eminescu, acesta a avut viziunea viitorului și a văzut că nu te poți mântui singur. Nu te poți duce la porțile para­disului și să zici:
„Iată-mă-s! Eu m-am aranjat. Pe ceilalți îi privește; să se descurce. Am venit, deschide-mi poarta să intru. Cum ne înghesuim în autobuze, în trenuri... Bine c-am ajuns și eu, bine c-am apucat, de ceilalți nu-mi pasă.”
Spunea cineva: „Doar mie să-mi meargă bine, ceilalți n-au decât să crape.” Păi, nu-i chiar așa. În textul lui Ioan, ca dovadă că Europa îl ia în serios, și toată omenirea, de fapt, se spune că neamurile vor fi până la sfârșitul veacurilor și nu te poți mândri decât ca neam. În ce măsură ai participat la onoarea și cinstirea neamului tău, în măsura aceasta te vei mântui. Nu te poți mântui singur! Această idee uriașă a lui Eminescu, a lui Ioan, de fapt, pe care Eminescu
și-a-nsușit-o cu toată ființa sa și a știut ca om al cuvântului că trebuie să ridice din pulberea uitării această doxă, această onoare și cinste adusă strămoșilor s-o facă cunoscută, s-o facă să rodească pentru că de cuvântul său depinde și mântuirea neamului său, pentru că de cuvântul său se ușurează sau se scufundă în infern ființa aproapelui său. L-ai câștigat pe aproapele tău, spun textele sfinte, îl poți câștiga pe Dumnezeu. L-ai pierdut pe fratele tău, l-ai pierdut pe Dumnezeu. Nu te poți mântui singur. Este o teză colosală pe care Eminescu și-a însușit-o cu toată ființa.

Și acuma aș vrea să-ncep cel mai dificil drum în căutarea slavei strămoșilor. Eu cu mâna mea am copiat zeci și sute de nume. Nu există nume vrednice din trecutul nostru să nu-mi fi trecut printre degete. Am descoperit același lucru la un congres internațional despre opera lui Honderling, și în paradisul lui Dante, și în Purgatoriul lui Dante, toate numele Italiei strigate către Dumnezeu. Se duce Dante în Infern și-n Purgatoriu, de unde se întoarce plin de pomelnice: „Spune-i Piei, spune-i Cons­tanței să mă pomenească, spune-i că sunt aici. Depinde de ea să mi se ușureze starea în eternitate.”

Eminescu este plin de pomelnice cu nume din trecut. Pe timpul său sunt hașurate toate numele de glorie și de slavă, dând astfel cinstire neamului acestuia, mărindu-i gloria, ușurând strămoșilor starea de dincolo încercând să arate fapta lor de glorie în istorie, ca să le ușureze suferința și ca să ne ușureze și nouă drumul spre izbăvire. După cum spunea Noica: „Un om pe parcursul vieții sale trebuie să săvârșească trei nașteri: Trebuie să nască un copil, trebuie să ridice o casă și să nască o operă.”
Trebuie să nască spațiu, ceva organic, ceva ce ține de na­tură, să nască vasăzică un prunc, să se angajeze în jugul sfânt al libertății căsniciei. Numai cine poartă un jug din tinerețile sale, jugul sfânt al căsniciei, este un om liber. Așa ne-nvață un mare proroc: „Bine-i să poarte omul un jug din tinerețile sale.”

Libertatea, spune Eminescu, e tot ce-i drept și sfânt și nu libertatea animalică de-a face totul din
instinct. A aduce pe lume un pruncuț, a te crucifica în istorie...
Soț și soție când vă cununați, la nuntă vi se spune: „Iată precum Elena, împărăteasa care are atâta cinstire aici, și nu numai aici, iată precum Elena a găsit crucea Mântuitorului, așa și tu mireasă ți-ai găsit crucea bărbatului, iar tu bărbate ai găsit crucea femeii tale. De astăzi veți duce o viață îm­plinită și sigur liberă. Din crucea iubirii voastre, pentru că nu există decât amor crucificat, din iubirea voastră cea sfântă se va naște prunc nou pe lume care va zvânta lucrurile suferințelor voastre. Aceasta e cea dintâi naștere. Iar dacă nu poți naște tu dea dreptul, să naști prin adaos, să primești un prunc de la un orfelinat sau să naști un ucenic, sau să te apropii de lacrimile văduvei sau ale orfa­nului, să faci tot ce poți să stră­lucească fața iubirii.”
Trebuie, zic și eu, să naști sau să înfiezi, trebuie să ai pe lângă tine o ființă, trebuie la un moment dat să-ți pui în lucrare priceperea: dacă ești priceput la matematică trebuie să faci o mașină, să des­coperi ceva, sau dacă te pricepi la dulgherit să faci o roată, un jug ca lumea, și dacă ești înzestrat, să scrii o carte. Eminescu a scris poezii. Trebuie să naști o operă, asta te deosebește de animal încă de la naștere. Cea de-a doua naștere, cea de-a treia și pentru Eminescu al nostru a fost cea mai grea și cea care vi-l face mai apropiat. Dacă am fi rămas numai la această dimensiune, cum au rămas alți poeți de-ai noștri, poeți legați de natură, poeți naturiști, pășuniști cum au mai fost numiți, care au cântat natura precum frumoșii bucolici; sau poeții patrio­tarzi. Și înainte de Eminescu e o întreagă literatură patriotardă care cântă Plevna, cântă evenimentele istorice, frumoase nu se poate spune, dar foarte rar le citim, sau trecem prin ele așa într-o doară. În miez de noapte, la necazuri mai ales, nu prea ne interesează. Avem alte cărți, precum ar fi Sfânta Scriptură sau ale altor poeți, sau spre alte texte fundamentale ale lumii, doar când dăm de greu. Pentru că nu e suficient a face ou și-a face un cult pentru ou. Acesta este într-adevăr provincialism, să rămâi numai în două aripi. Ochiul închis nu s-a deșteptat. Trebuie să apară și al 3-lea ochi. Pindar despre Sofocle spunea că avea trei ochi. Față de cea de-a treia naștere omul se apropie cel mai dificil. El, Eminescu, când a apărut printre alte neamuri, cei de-acolo l-au socotit de-al lor.

Pe Eminescu îl comemorăm astăzi cu lacrimi în ochi, pentru că asupra lui s-a mai trecut cu un altoi, a mai fost și cea de-a treia arătură pe spatele lui, cel de-al treilea foc mistuitor care a trecut peste El și care l-a adus până în pragul vedeniei ce l-a ridicat până la al treilea cer.
Îi spunea fetei pe care o iubea: „Am să te iubesc, am să te iubesc așa precum îmi iubesc patria.” Eminescu a încercat să o sur­prindă și să-i simtă respirația plămânilor Divinului, în această viață: „De greul negrei veșnicii / Părinte mă dezleagă...”. Această mirabilă lucrare face ca într-o bună zi, o fetiță de pe acest pământ românesc, un copil ca și Eminescu, într-o seară, își spân­zură coatele pe umerii unui castel întunecat. Avea tot ce-i trebuia ca și copilul extraordinar a lui Vol­taire care, ascuns într-o pădure, cu mâinile ridicate spre cer, rostește plin de uimire: „Dacă păsările și frunzele și râurile și câmpurile sunt atât de dumne­zeiești atunci cum trebuie să fie Creatorul lor?!” O păstoriță a acestui pământ românesc, pentru că numai în virtutea aceasta suntem seminții, își sprijină coatele pe fereastră și vede răsărind Lu­ceafărul, lumina aceas­ta simbolică a cerului... „A fost odată ca-n povești / A fost ca ni­ciodată / Din rude mari împărătești / O prea­frumoasă fată...”.
Pe pământul acesta au existat fătuțele acestea care la un moment dat, îndrăgostindu-se de lumea aceasta, întemeiază familii și du­rează pe pământ, în măsura în care ființa lor este străbătută...  „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde”, zice o fecioară a pământului acesta.
Opera capitală a lui Eminescu exprimă această îngrozitoare și paradoxală, cum spunea Pascal, aventură supremă a vieții ome­nești, aceea de-a nu avea stare pe pământ. Femeia este prototipul speței umane, cum spunea Eminescu. Și mai spunea: Această capacitate a omului de-al încăpea pe Dumnezeu, acest strop de rouă în care se răsfrânge dumnezeirea întreagă, acest microcosmos, cum i s-a spus omului, această uriașă lucrare care l-a zguduit pe Eminescu și care este, de fapt, prologul Luceafărului, acesta fiind și prologul evangheliei Apostolului Ioan.
A răspunde cu iubire, mai spune Eminescu, la durere și la ură a rămas, de la Christos până azi, chipul cel mai sublim pe care omenirea îl are la-ndemână pentru a ieși din sălbăticie și de-a merge spre un viitor plin de speranță și de iubire față de semeni. Pentru ca un om să devină mai bun are nevoie de un prototip moral înaintea ochilor săi. De două mii de ani acest prototip, după care se călăuzesc semințiile acestui pă­mânt, acest ideal moral și exemplu concret de bunătate este Iisus Christos. De aceea, popoarele au nevoie, mai spune Eminescu, de acest model pentru a-și forma ca­racterele, pentru a întemeia fa­milii, seminții și neamuri pe fața pă­mântului. Aceasta este convingerea lui Eminescu despre pro­to­­tipul sublim al omenirii de peste două mii de ani.

Cu îngăduința dumneavoastră, acum la sfârșitul acestei evocări a lui Eminescu, vreau să vă citesc un poem potrivit momentului,
pe care l-am scris chiar azi și pe care-l dedic, cu mare iubire, marelui artist Dumitru Fărcaș (... Lină să-i fie plutirea printre luceferi! P.A.), aici de față lângă noi (fragment - P.A.): „Cu creștetul zdrobit / de-o piatră azvârlită într-o doară / Sângele în EL dezlănțuit / Potir să-l strângă / ne trebuie o țară.../ Mihai, vorbele tale / nu le mai poți lua ’napoi... / La malul mării să mă-ngropați / Într-un pridvor curat de mănăstire...” Amin!


(Îndelungi aplauze) Ioan Alexandru - Baia Mare,
15 iunie 1989.

 

Addenda:

După spectacolul come­morativ mi-am poftit prie­tenul la noi acasă unde am continuat să-l cinstim pe Eminescu recitându-i versurile, dar și pe ale altora închinate Lui. Valuri-valuri au început să ni se perinde prin fața ochilor minții, amintirile, dându-le, mai apoi, glas în fața unui pahar cu vin sfințit din vița de vie de sub streașina casei părintești, sădită de către mama, dar care n-a mai apucat să guste nici măcar o boabă de strugure, cu grăbire iuțindu-și pașii spre lumea de veci. Când i-am spus bunului meu prieten că stropi din acest vin, tatăl meu drag, preot fiind,
zilnic, la Sfânta liturghie,
îi preface în sângele Domnului, pentru Sfânta Cuminecătură, Ioan Alexandru n-a mai scos nici un cuvânt. În cameră s-a lăsat o tăcere grea, tulburată doar de-o doină de pe la noi, izvorâtă din taragotul lui Mitru Fărcaș, acompaniat la orgă de către celebrul Marcel
Sellier, de pe o imprimare din fonoteca mea de aur. La despărțirea din zorii zilei, i-am înflorit sufletul, bunului prieten, cu o copie după celebrul recital, cu acompaniament de orgă, într-o catedrală din Paris, imprimare pe care s-o asculte acasă, la Bonn, când o să-l mistuie dorul de casă. După nici o săptămână mi-a pus, târziu, într-o seară, la telefonul lui de-acasă, Doina de înstrăinare pe care o asculta, printre sughițuri, cu un alt român, vecin și prieten. Copleșiți am ascultat, toți trei, printre lacri­mile greu de stăpânit.
Și tot la despărțire mi-am mai cadorisit prietenul cu o sticlă cu vin sfințit și cu o casetă cu melodiile pe versurile lui Eminescu, pe care, în seara-noapte aceea le-am ascultat, ba chiar și murmurat, cu o emoție frățească. Și tot cu acel prilej, în câteva
biserici, la rugămintea noastră, s-au oficiat slujbe de pomenire pentru sufletul celui care ne-a dat dreptul, nouă românilor, să ne mândrim cu un Poet de geniu a cărei memorie, binecuvântată îi va fi de-a pururea. La Mulți Ani
în sufletele noastre, ție... MIHAI EMINESCU - o mare bătălie câștigată a poporului român!

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.