În Maramureş, numărul urşilor creşte mai rapid decât oriunde în lume

Populaţia de urs brun din România este nerealist de mare în recensămintele oficiale, conform datelor analizate recent de cercetătorii din domeniul academic şi al conservării naturii. În anumite judeţe (ex. Vrancea, Harghita), unde s-a înregistrat şi un număr mare de urşi vânaţi, creşterea populaţiei (pe hârtie) a fost şi de 50% - de patru ori mai mare decât oriunde altundeva în Europa sau America de Nord. Problema a mai fost semnalată de organizaţiile de conservare în ultimii ani şi indică existenţa unui management orientat mai degrabă către legitimarea vânătorii decât către conservarea pe termen lung a speciei, care este strict protejată la nivel naţional şi european prin Directiva Habitate.

Numărul urşilor din România, dictat de interesele de vânătoare. Este concluzia WWF România, care demonstrează că cifrele sunt nerealiste şi reprezintă doar un paravan pentru legitimarea vânătorii. De exemplu, în Maramureş, numărul urşilor creşte de două ori mai rapid decât în Suedia ţara cu cea mai spectaculoasă creştere a populaţiei de urs brun în ultimii ani! În anul 2014, WWF-România şi Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice (ACDB) au demonstrat că rata de creştere a ursului brun în Maramureş a fost estimată la peste 10% pentru 2009-2010.

Creşterea este neobişnuită în raport cu caracteristicile biologice ale speciei, fiind mai mare chiar decât în Suedia, ţara cu cea mai spectaculoasă creştere a populaţiei de urs brun în ultimii ani – 4.7%.

În registrele oficiale şi interviuri organizate cu factori de interes cu rol în gestionarea populaţiei de urs, WWF şi ACDB au găsit statistici nerealiste sau vagi, fără fundament ştiinţific şi, în unele cazuri, chiar contradictorii. În aceste condiţii nu se poate face o evaluare corectă a stării de conservare a ursului şi nici nu pot fi formulate obiective clare de management al populaţiei.

Din 2014, WWF-România participă la evaluările faunei sălbatice din sud-vestul ţării, realizate de fondurile cinegetice şi reprezentanţi ai ariilor naturale protejate din această regiune, care se întind pe patru judeţe: Caraş-Severin, Hunedoara, Mehedinţi, Gorj.

Încă de la început, WWF a constatat că fonduri de vânătoare învecinate, în care ursul brun este prezent,  raportează, fiecare, acelaşi număr de indivizi, de obicei un număr care depăşeşte de două-trei ori limitele biologice şi ecologice ale speciei, dar şi nivelul optim pentru o zonă. Gestionarii fondurilor de vânătoare recunosc faptul că animalele nu sunt toate „rezidente” pe fiecare dintre fondurile de care se ocupă şi că există astfel probabilitatea să fie numărate de mai multe ori. În Hunedoara şi Gorj, fondurile de vânătoare învecinate raportează acelaşi număr ridicat de urşi în fiecare an, creându-se astfel impresia că populaţia de urs, ca de altfel şi alte carnivore mari, nu înregistrează niciun fel de evoluţie, fie pozitivă sau negativă.

Studiile de specialitate estimează un „home range” (un areal) de minim 50-270 kmp (5.000-27.000 ha) necesar unui urs brun în Carpaţi. În  judeţul Hunedoara există fonduri cinegetice care au raportat 29 de indivizi pe o suprafaţă de 11.368 ha, iar în Gorj, şase fonduri cinegetice au raportat, fiecare, în ultimii trei ani între 21-30 de indivizi pe o suprafaţă nu mai mare de 150 kmp.

În urma acestor constatări, WWF a purtat discuţii cu fondurile şi autorităţile publice locale din Caraş-Severin care au rezultat în ajustarea cifrelor atât pentru urs, cât şi pentru pisicile sălbatice, lupi şi râşi.

În 2016, populaţia de urs a fost redusă cu 22%, cea de lup cu 7%, cea de râs şi pisică sălbatică cu 22%. Mai exact, fondul Băuţar-Bucova a redus numărul urşilor de la 19 la 11, Armeniş de la 9 la 4, Berzasca de la 5 la 1, Craiova de la 5 la 1, Rudăria de la 5 la 3, în timp ce Belentin a rămas fără urs evaluat în 2016 (s-a redus numărul de la 2 la 0). Totuşi datele încă depăşesc nivelul optim, cu excepţia râsului şi a pisicilor sălbatice.

Metodologia actuală de evaluare, tratată ca procedură administrativă, fără bază ştiinţifică

În România, metodologia se bazează în principal pe contorizarea urmelor animalelor de pe raza unui fond cinegetic şi nu la nivel regional. Acest sistem a fost aplicat începând cu mijlocul secolului trecut, însă în timp a suferit alterări; în prezent, fondurile de vânătoare utilizează practici diferite de cele originale, ce ignoră caracteristicile biologice şi ecologice ale speciei. Procesul pare a fi o simplă procedură administrativă de a completa hârtii, fără vreo bază ştiinţifică.

UE acceptă vânătoarea ca metodă de eliminare a urşilor-problemă, prin derogări speciale, şi de control a populaţiei şi acest lucru este în regulă atât timp cât se bazează pe date corecte. Directiva Habitate oferă factorilor de decizie un „kit” cu instrumente care ajută la îmbunătăţirea condiţiilor ecologice şi a funcţionării ecosistemelor. În baza acestei Directive, o serie de proiecte şi iniţiative derulate de organizaţiile de conservare au propus idei pentru îmbunătăţirea sistemului şi câţiva paşi au fost făcuţi în direcţia bună.

Cel mai important este să se treacă de la o metodologie aplicată la nivel de fond cinegetic la una care să permită numărarea la nivel regional şi pe o perioadă îndelungată, pentru a acoperi toate sezoanele, incorporând variabilele de la nivel de habitat şi folosind în mod ideal şi date ADN. În plus, procesul de evaluare a populaţiilor trebuie să fie mai transparent, calitatea datelor trebuie verificată de organizaţii independente ca parte a procesului decizional, iar datele să fie mai uşor de accesat de către publicul larg şi experţii din domeniu.

Situaţia la nivel naţional, anormală