• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 30 Iunie 2022

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 23 Noiembrie , 2021

IMPORTANȚA AFINITĂȚILOR SPIRITUALE

Pr. dr. Nicolae Lauruc

Cuvântul „afinitate” provine din latinescul „affinitas” , „affintitatis” și înseamnă  „ceea ce urmează”, „vecin”. În dicționarul limbii române, se menționează, că: „,...afinitatea înseamnă apropiere, analogie, asemănare sau înrudire a unui lucru cu altul”. În ceea ce privește ființa umană, în dic­ționar găsim această explicație: „..un sentiment de atracție, simpatie sau opinie”.
Omenirea se grupează în funcție de afinități: politice, sportive, spirituale, filozofice, profesionale etc. Pentru mulți, ar fi probabil incorect a se vorbi despre afinități spirituale. Însă, dintre toate dimensiunile afinităților, cea spirituală este cea mai sensibilă. De ce anume? – Pentru că ea este chiar deasupra rudeniei de sânge. La proorocul  Zaharia  este un dialog de-a dreptul cutremurător: „Ce sunt rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?  - Cu acestea m-am rănit  la casa mea cea iubită” (Zah. 13,6). Origen înțelege prin aceste cuvinte: dialog dintre „îngerul cel dumnezeiesc și Domnul”. Dintre durerile făcute unii altora, cea mai mare durere este când te rănește cel din neamul tău sau chiar cel din casa ta. Mântuitorul nostru Iisus Hristos „Întru  ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 11). Nu numai că nu L-au primit, dar L-au scos afară din vie (din  lumea prin El zidită) și „L-au ucis” (Mt. 21,39). Tot Mântuitorul va spune umanității întregi cât de mult înseamnă afinitatea spirituală pentru binele fiecărui om (Pilda Samarineanului milostiv , Lc.10, 30-37). Cel ce-ți face bine acela este în afinitate spirituală cu tine, deși nu este din neamul tău.
Pentru o și mai bună înțelegere a acestei probleme, aș dori să amin­tesc de patru cazuri de afi­nități spirituale din Sfânta Scriptură, din Vechiul și Noul Tes­tament.


1. Cazul fiicei lui Faraon și coșulețul cu pruncul Moise
Se știe din Sfânta Scriptură că Faraon a hotărât ca toți copiii de parte bărbătească  din neamul israeliților să fie uciși. Născându-se copilul Moise, mama  acestuia „...văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni. Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească, a luat mama lui un coș de papură și l-a uns cu catran și cu smoală și, punând copilul în el, l-a așezat în păpuriș, la marginea râului. Iar sora copilului pândea de departe ca să vadă ce are să i se întâmple. Atunci, s-a pogorât fata lui Faraon la râu să se scalde și roabele ei o însoțiră pe malul râului. Și, văzând coșul în păpuriș, ea a trimis pe una din roabele sale să-l aducă. Și, deschizându-l, a văzut copilul: era un băiat care plângea. Atunci i  s-a făcut milă de el fetei lui Faraon și a zis: „Acesta este dintre copiii evreilor” (Ieș.2,2-6). Știm ce s-a întâmplat mai departe cu acest copil, care la sugestia surorii sale a fost dus, spre îngrijire, chiar la mama acestuia, care urma să fie plătită de către fata lui Faraon, la aducerea copilului crescut mai mărișor.
Nu este oare acest caz cutremurător? Fata bănuise că este din copiii evreilor, dar nu era din același duh cu tatăl său, nu a dorit să-l lase să moară în apă, pentru că „i s-a făcut milă de el”. Așa a primit copilul nume de Moise, ce înseamnă „scos din apă”.
Origen, acest mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, are o  exegeză îndrăzneață, dar foarte adâncă. Fata lui Faraon „...părăsește nedreptatea părintelui său și merge la șuvoiul de ape pentru a-și spăla păcatele. Dobândind harul îndurării, ia în grija sa pe copil”. Extraordinar de frumoase cuvinte!


2. Cazul lui Obadia, curteanul lui Ahab
În curtea lui Ahab, acest rege idolatru și dușman al poporului lui Dumnezeu, slujea cel ce-i era de mare preț, însă se deosebea de acesta, căci „...era un om foarte temător de Dumnezeu. Căci, atunci când Izabela a ucis pe proorocii Domnului, Obadia a luat  o sută de prooroci și i-a ascuns cincizeci într-o peșteră și cincizeci în alta și i-a hrănit cu pâine și cu apă” (3 Reg.18,3-4). Acesta a fost un gest pe cât a fost de mare, pe atâta a fost și de riscant, căci, dacă era prins, putea să fie omorât la orice oră. Dar, iată ce a făcut „omul temător de Dumnezeu” în proprietatea dușmanului lui Dumnezeu!  Tot Origen spune despre Obadia (înseamnă slujitor al Domnului), că: „...se număra între puținii israeliți de atunci care nu se depărtaseră de Domnul, chiar dacă slujea la rege care îl obliga la compromisuri”. Analizând cu atenție hrana ce a făcut-o Obadia proorocilor Domnului, adică „pâine și apă”, putem vedea în aceasta o trimitere tainică la hrana Sfintei Împărtășanii, care ne păzește de lucrarea celui rău.


3. Cazul sutașului evanghelic lăudat chiar de Mântuitorul
În Sfintele Evanghelii de la Matei (8,5-10) și Luca (7,1-7), este relatat cazul vindecării unui slujitor al sutașului, ce nu era din neamul israelit. Acesta a trimis la Domnul  pe „...bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină și să vindece pe sluga lui” ( Lc.7,3). Știm răspunsul plin de credință și de smerenie al sutașului către Mântuitorul, care s-a simțit nevrednic să-L primească pe Domnul în casa sa. Acest răspuns L-a mirat pe Domnul, care L-a considerat  de o credință mai mare decât tot poporul israelit (Lc.7,9). Doar Sfântul Evanghelist Luca men­ționează că bătrânii spuneau Mântuitorului: „Vrednic este să-i faci lui aceasta. Căci iubește neamul nostru, căci el ne-a zidit sinagoga” (Lc.7,4-5). Deși nu era din neamul israeliților, totuși i-a prețuit și le-a zidit  sinagoga. Era cu adevărat apropiat de israeliți.
Nichifor Teoteche spune despre el următoarele: „Sutașul, care era conducător de oaste și era de alt neam, din neamul închinătorilor la idoli, era însă prieten al neamului evreiesc, căci le  zidise o sinagogă. Smerenia sutașului era mare, dar și credința în dumnezeirea lui Iisus Hristos era mare. El a crezut că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Atotstăpânitor și Atotputernic”.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice că: „Hristos l-a cinstit foarte mult mai întâi că a arătat tuturor de ce simțăminte era însuflețit. Sutașul s-a simțit nevrednic să-L primească pe Hristos în casa sa, însă a ajuns vrednic de Împărăția cerurilor”. Arhimandritul Vasilios Bacoianis  spune că: „Sutașul avea smerenie și milostivire, de aceea avea și o bună relație cu Hristos”.


4. Cazul sutașului Iuliu, ocrotitorul Sfântului Apostol Pavel
Sfânta Scriptură mai pomenește de numele altui sutaș, altui binefăcător al slujitorilor lui Dumnezeu.
Descriind ultimul drum al Sfântului Apostol Pavel, drumul sub es­cortă, Sfântul Evanghelist Luca men­ționează, că: „Iuliu, purtându-se față de Pavel cu omenie, i-a dat voie să se ducă la prieteni ca să primească purtarea lor de grijă” (F.A.27,3). Acest sutaș știa bine că Sfântul Apostol Pavel este dus la moarte, dar știa tot așa de bine că era nevinovat. Firește, aceasta a făcut-o, bineînțeles, din credința ce o avea în sufletul său.
Credința, smerenia și milostivirea ne vor ajuta pe noi, în aceste vremuri de cernere, să cultivăm între noi afinități spirituale, spre a putea crește „...la starea bărbatului desă­vârșit, la măsura vârstei depli­nătății lui Hristos” (Efes.4,13).

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.