IAZUL AURUL - 15 ani de la accident

După 15 ani de la producerea accidentului la Iazul Aurul, stafiile acestuia mai bântuie, generând consecinţe economice dramatice pentru Baia Mare şi Maramureş. Cu un minim de responsabilitate tehnică din partea celor implicaţi, acest accident putea să nu se producă. Momentul a fost nefast, iar amploarea mediatică a atins cote fără precedent în istoria accidentelor miniere. Catalogarea accidentului ca fiind „cea mai mare catastrofă ecologică de după Cernobâl” a declanşat o adevărată isterie în presă, otrăvind imaginea României şi a Băii Mari.

Prof.univ.dr.ing. Ioan Bud

Surprinzător este faptul că şi în prezent, numeroşi „ecologişti“, care se manifestă prin diferite mijloace de comunicare, continuă să denatureze efectele reale ale accidentului, exagerându-le, „cianurând“ imaginea regiunii. Ei se transformă, de fapt, în ecoterorişti, prin neînţelegerea consecinţelor faptului că obstrucţionarea oricărei activităţi industriale subminează interesul dezvoltării comunităţii.

De ce nu suntem corecţi până la capăt?!

Dacă reacţia vecinilor unguri şi a presei internaţionale faţă de accidentul din Baia Mare a fost foarte vehementă, cu exagerarea consecinţelor, această atitudine nu s-a repetat în anul 2010, când accidentul produs la Ajka (Ungaria), la un iaz de decantare în activitate, a provocat 10 morţi, 150 de răniţi şi numeroase proprietăţi distruse şi infestate. Autorităţile maghiare au gestionat acest accident cu responsabilitate, i-au condamnat pe cei răspunzători de siguranţă, dar au permis continuarea activităţii respectivei societăţi.

Revoltător este faptul că mulţi dintre cei care apar azi în presă ca „specialişti“ şi dau sfaturi, erau răspunzători pentru proiectul pe care l-au implementat în Baia Mare şi au girat siguranţa acestuia! Aceştia, din ignoranţă, au fost de acord cu un proiect a cărui documentaţie cuprinde afirmaţia „nu există nici un risc“. Orice inginer responsabil ştie că un proiect industrial cu risc zero nu există – este o utopie - şi nu-şi permite să-l semneze. Într-o astfel de situaţie, într-o ţară în care respectarea siguranţei proiectelor este primordială, are loc un proces juridic, în care cei responsabili de accident sunt condamnaţi. În acest fel, se elimină ipotezele false, care alimentează în continuare neavizaţii şi căutătorii de senzaţional.

Nu aşa s-au petrecut lucrurile în cazul accidentului „Aurul”. Dacă astăzi este considerat accident grav, catastrofă, dezastru, etc., fără o decizie judecătorească bazată pe expertize tehnice care să dovedească responsabilitatea şi vinovăţia, precum şi amploarea pagubelor, atunci orice apreciere este nefondată şi reprezintă simple speculaţii, vehiculate de persoane neautorizate şi, de multe ori, interesate în transmiterea unor informaţii denigratoare.

La 01.02.2010, O.N.G.- urile au comemorat 10 ani de la accident şi, împreună cu ministrul român al mediului – dl. Laszlo Borbely, au păstrat un moment de reculegere (pentru cine?! – accidentul nu s-a soldat cu pierderi de vieţi omeneşti!) şi au reiterat ideea că accidentul Aurul de la Baia Mare a fost „al doilea Cernobâl”. Exagerarea, împinsă până la paroxism, a unui accident fără victime (au murit peşti doar în Ungaria, pentru că, din ignoranţă, crezând că fac bine, au utilizat ca antidot al cianurii hipocloritul) a provocat un grav prejudiciu de imagine activităţii miniere din România.

Cu ce ne-am ales noi, băimărenii?

Am închis mineritul – activitatea în jurul căreia s-a clădit comunitatea - fără să găsim alternative. Am rămas cu mormane de deşeuri miniere, toxice, fără să le ecologizăm corespunzător. În timp ce în România se închidea activitatea minieră, preţurile metalelor creşteau la cote istorice, iar în alte ţări, lideri vizionari făceau investiţii masive în domeniul exploatării şi valorificării resurselor minerale, asigurându-şi creşterea economică, chiar în timpul crizei.

Închiderea activităţii miniere din România n-a fost legată de accidentul „Aurul”, ci a fost rezultatul unei decizii naţionale, necontestată la nivel local. În prezent, redeschiderea activităţii miniere este contestată vehement, folosindu-se, ca justificare, în primul rând, acest accident, precum şi imaginile horror create de hiperbolizarea efectelor utilizării cianurii pentru extragerea aurului. Acest subiect l-am dezbătut pe larg într-un articol publicat în Revista Minelor nr. 1 din 2014, disponibil şi online.

Cine este responsabil pentru defăimarea noastră? Cine stopează orice proiect care poate crea locuri de muncă şi poate deschide calea ecologizării depozitelor de deşeuri miniere? Credem că fără activitate industrială trăim într-un mediu curat? Ne înşelăm: aceste mine şi depozite de deşeuri abandonate continuă să polueze, iar sărăcia îi împinge pe mulţi băimăreni să ardă cele mai toxice substanţe – materiale plastice, cauciucuri, cabluri, pentru a recupera şi valorifica metalul. Râul Săsar pare curat în lipsa activităţii miniere, dar se va «murdări» din nou când vor ieşi apele de mină care se acumulează în subteran şi vor ajunge în reţeaua hidrografică încărcate cu poluanţi, găsindu-ne, din nou, nepregătiţi. Astfel de situaţii pot genera accidente ecologice şi putem fi - pentru a câta oară? - catalogaţi cu cele mai sarcastice apelative.

„Enigmele” accidentului, neelucidate nici în prezent

În ceea ce priveşte accidentul „Aurul”, sunt nenumărate aspecte care intrigă: de ce în România, unde concentraţia de cianură era mare, numărul peştilor morţi este foarte mic, iar în Ungaria, unde fenomenul de diluţie a scăzut, concentraţia de cianură, peştii morţi sunt de ordinul miilor de tone? De ce şi azi, în documente accesibile online, există informaţia că la ieşire din România, pe râul Someş, conţinutul de cianură era de 7,6 mg/l, iar la intrare în Ungaria (Csenger) – la distanţă foarte mică – ele sunt declarate de 32,6 mg/l?

Semnificativ mi se pare articolul apărut în Revista Capital, la data de 24.02.2000, cu un titlu foarte sugestiv: „Enigmele poluării de la Baia Mare seamănă cu cele ale Revoluţiei din 1989”, în care se face o analiză obiectivă a evenimentelor provocate de accident.

Dacă Romaltyn Mining îşi încetează activitatea şi părăseşte obiectivul, dispar – pe termen nedefinit – posibilităţile de asigurare a stabilităţii, respectiv garanţiile de reabilitare şi ecologizare a celor două iazuri („Aurul” şi Iazul Central). Abandonarea acestora în starea actuală constituie sursă pentru potenţiale accidente şi generează poluare continuă.

Invocarea perpetuă a accidentului „Aurul” şi consecvenţa în exagerări blochează iniţiative economice şi de mediu, descurajându-i pe actualii, sau pe alţi potenţiali investitori şi determinându-i să-şi orienteze investiţiile şi atenţia spre alte zone. Prezentarea obiectivă a faptelor modelează cu timpul opinia publică şi înţelegerea de către aceasta a avantajelor unui proiect industrial, precum şi importanţa asumării responsabilităţii pentru riscurile pe care acesta le presupune.