Haiducul Pintea Viteazul în amintirile românilor şi rutenilor din regiunea Transcarpatia

Prof. Ion Huzău
Solotvino (Ucraina)

De mic copil, mă minu­nam de aventurile celui mai important erou legendar din ţi­nutul nostru transcarpatic, povestite deseori de nu puțini dintre bătrânii noștri, de altfel deosebit de buni români, dintre care unii făcându-și studiile la Preparandia din Sighet, încă în așa-zisa pe­rioadă cehoslovacă, stat nou apărut pe mapamond, după prima confla­grație mondială, în care, cu mare părere de rău, după tratatul de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) a nimerit şi Maramureşul de la Nord de Tisa. Evident, legendele auzite şi memorate de mine mi s-au întipărit în minte în timpul când URSS era condus de Nikita Hrușciov, practic succesorul tira­nului Stalin, care, în anul 1945, a alipit regiunea Transcarpatică, creând un ,,spin” deosebit în Europa Centrală de odinioară, teritoriu cehoslovac, dezmembrat cu începere din toamna anului 1938; deşi orice istoric care se respectă înțelege foarte bine cum odiosul caucazian a recroit harta Europei şi nu numai.
După ce am mai crescut, nimerind în bine-cunoscutele tabere de pionieri, pe atunci apărute în fostele raioane Rahău şi Vinogradovo, adică pe fostele teritorii ale Mara­mureşului din dreapta Tisei sau din nordul fostului comitat Ugocea, cu centrul în fostul Seleuşul Mare, tabere unde accentul principal era pus pe educația comunistă, pionerească-leninistă, comso­mo­listă etc. Ei bine, copiii huţuli sau ruteni cunoşteau foarte multe le­gende despre haiduci, în special despre Olexa Dovbuş, din estul Transcarpatiei dar şi despre Pintea Velet, adică Viteazul, afirmând sus şi tare că cică era de origine ucraineană, iar eu, supărat din cale afară, încercam să le explic că era român. Nu de alta, dar chiar educatorii spuneau că prenumele lui Pintea, cică, era Ivan! Au trecut anii, chiar din perioada studenției mele, devenind istoric şi sociolog de meserie, degeaba căutam peste tot adevărul cunoscut de toată suflarea românească despre Marele Haiduc şi din partea istoricilor sovietici şi ucraineni...
Era clar că se încerca să i se ascundă originile, mai ales după ce România nu a participat la invazia Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, din august 1968. Oricum, dar până la urmă s-au găsit publiciști ucraineni, e drept, din ținutul nostru trans­carpatic afirmând că, de fapt, Pintea a fost de origine română, dar că acesta a activat nu numai pe teritoriile actualelor județe românești, Satu Mare şi Maramureş, ci şi în raioanele din dreapta Tisei, precum şi în raionul Vinogradovo, mai ales că, la finele secolului al XVII lea - începutul secolului al XVIII lea, Maramureşul şi Ugocea făceau parte din Imperiul Austriac. Doar deja în îndepărtatul an 2003 în Enciclopedia Istorică a tânărului stat ucrainean a apărut adevărul mult așteptat de mine şi nu numai (!) despre Pintea Viteazul născut în 1670, în localitatea Măgoaja, transcriere greșită de către autorii materialului, e drept, aici, deja se găsea biografia eroului nostru le­gendar. A fost descrisă şi moartea acestuia, din 14 august 1703, din apropierea Turnului Măcelarilor din Baia Mare, dar amintindu-se ideea că acest important personaj istoric a luptat împotriva boierilor de pe teritoriile Maramureşului şi a Ugocei populate de români, ruteni, maghiari etc. E interesant că o asemenea inscripție a apărut la doar 33 de ani de la apariția filmului artistic ,,PINTEA”; rolul principal revenindu-i marelui actor român Florin Piersic.
Poate că recunoașterea identității naționale a marelui haiduc şi căpitan în armata principelui transilvan Francisc  Rákóczy al II lea (1704 - 1711) îi aparține publicistului transcarpatic Olexandr Havroş care, cunoscând nu puţine legende despre Pintea în ținutul nostru transcarpatic, cu mai mulţi ani în urmă, a vizitat biblioteca centrală a regiunii noastre, unde se găsea Enciclopedia Sovietică Ucrai­neană, sperând că măcar în ea va găsi unele date concrete despre Pintea, mândria nu numai a românilor, ci şi a rutenilor din apropierea județelor Satu Mare şi Maramureș. A găsit doar câteva rânduri, mai precis că a fost un OPRIŞOC, adică un haiduc, care, în anul 1701, a condus un mare detașament cică, a continuat lupta chiar pe teritoriul Reci Pospolitei, nimicind nu puțini șleahtici, chiar în anul 1704 (o eroare, căci deja Pintea era mort, încă din vara anului 1703!). Lipsea chiar anul nașterii şi al morții sale...E interesant şi faptul că, în acei ani, a văzut lumina zilei şi o carte dedicată lui Pintea, denumită ,,Aventurile de trei ori ale gloriosului Pintea”, dar în ea nu era nimic concret referitor la viața şi activitatea sa, doar povești culese în satele rutene din împrejurimile Hustului şi a Vinogradovului. Pe urmă, domnul Olexadr Havroş nu s-a dat bătut găsind tot ce-l interesa despre Pintea Viteazul, posibil ajutat şi de către istorici români, descriind cu lux de amănunte copilăria, tinerețea, din părinți foarte înstăriți, serviciul militar, haiducia, participarea la lupta antiaustriacă etc. A atras o atenție aparte faptul c[ Pintea a nimerit în vestita închisoare de la Satu Mare, devenind un dușman periculos al Vienei de pe timpul împăratului romano-german Leo­pold I (1658 - 1705), dar eliberat de către generalul von Lovenburg, de faptul că acelaşi  împărat a semnat câteva decrete împotriva lui Pintea, inclusiv recompensa de 500 de taleri pentru prinderea acestui mare haiduc român. Este descrisă şi cucerirea cetăţii Hustului de către haiducii lui Pintea, dar acesta nu mai era în viață. În consecință, Havroş a ajuns la concluzia că mitul despre Pintea Viteazul a devenit o realitate, iar realitatea este, totuși, un mit!

Am lăsat special la urmă două mari localități rutenizate, care au fost vizitate de mai multe ori de către Pintea, în timpul când se îndrepta către Cetatea Hustului, pentru a jefui boierimea de acolo, folosindu-se pe deplin de pădurile seculare din împrejurimile acestora. Este vorba de satul actual Novoseliţa, care, secole întregi, s-a numit Dumbrava, unde, trecând prin 1700, a observat că aici populaţia construia o biserică de lemn maramureșeană, a hotărât să participe la construcția ei, lăsând în fața iconostasului uriașa sa secure, promițând că, dacă ea se va înălţa de ajuns, va reveni, dar, între timp, a fost ocupat cu luptele antiimperiale. Evident este o legendă, dar populația din fosta Dumbrava, la fel ca aceea din satele Hija şi Cerna, deşi nu mai vorbea ro­mâ­nește, oamenii se declarau valahi. Nu degeaba, an de an, aici are loc un puternic festival culinar şi folcloric, denumit ,,Bucatele valahe”. Tot aici există un important muzeu al valahilor, de fapt al ugocenilor, unde aproape toate exponatele se asemănă perfect cu cele ale oșenilor şi ugocenilor din Tarna Mare, Turţ sau Bixad. Biserica amintită, purtând hramul Înălțării Maicii Domnului, este cea mai mică biserică de lemn maramu­reșeană din întreaga Ucraină. Al doilea sat este Veleatino, care îşi are denumirea de la însuși Pintea Velet, adică Pintea Uriaşul, unde în fiecare an are loc un festival ieșit din comun, numit ,,Pe potecile lui Pintea” care, practic, leagă prin pădure Dumbrava din fostul comitat Ugocea cu Veleatinul din Maramureşul de la Nord de Tisa, teritorii cedate de către România Mare, Cehoslovaciei, în îndepăr­tatul an 1921.  

În timpul împăratului Leopold I al Austriei, stăpânirea habsburgică în această țară românească a determinat o amplă mișcare de rezistență din partea poporului, dar și a nobilimii. Pe acest fundal, principele Rakoczi II a declanșat o „luptă de eliberare națională”, bazându-se atât pe sprijinul țărănimii iobage, cât și pe ajutorul promis de regele Franței (Ludovic al XVI-lea) și țarul Rusiei (Petru cel Mare). În nord-vestul Transilvaniei (Maramureș, Sătmar), căpitan în armata lui Rakoczi a fost Grigore Pintea (1660-1703). Așa se face că, la curtea imperială de la Viena, se vorbea cu admirație și teamă despre „Pintyeland”, o țară a lui Pintea, supranumit „spaima bogaților și mila săracilor”.

Tânărul „domn chipeș”, aşa cum scrie în documente, s-a afirmat ca un apărător al celor săraci într-o perioadă când Maramureșul şi Transilvania erau în războaie cu austriecii şi otomanii, ceea ce a dus la scăderea nivelului de trai al populației peste care planau biruri extrem de greu de suportat. Datorită calităților sale, Pintea a devenit subiect de doine şi balade încă din timpul vieţii. Iar legendele ţesute de oameni sunt susținute de dovezile istorice. „Împărăția” haiducului se întindea pe patru judeţe: Maramureș, Cluj, Satu Mare, Bistrița.
Pe numele său Grigore Pintea, haiducul s-ar fi născut, potrivit celor mai multe surse, în jurul datei de 25 februarie 1660, în satul Măgoaja (în comuna de azi Chiuieşti), cum scrie Călin Felezeu în lucrarea sa „Pintea Viteazul între legendă şi adevăr”. Alți istorici vorbesc despre originea nobiliară şi militară a familiei sale. Mama lui Pintea provenea dintr-o familie de țărani liberi de pe Valea Izei. Tatăl său a murit în urma rănilor primite în luptele cu turcii. Înainte de a deveni haiduc, Pintea a colindat mai multe țări, din dorința de a cunoaște taina slovelor și meșteșugul armelor.
A învățat mai multe limbi și s-a documentat asupra tehnicii de luptă. Despre înfățișarea sa, „domn chipeș”, vorbesc mai mult legendele şi folclorul care îl descriu ca un bărbat în floarea vârstei, fără barbă, înarmat şi frumos costumat cu un dolman de postav verde, cu pantaloni strâmți care presupuneau cizme cu carâmb şi pinten, cu o blană de lup cu nasturi din argint auriți şi căciulă de jder, cămașa subțire brodată completată de un batic legat la gât. Se spune că avea o puşcă şi un buzdugan, iar tradiția îi atribuie două cămăși de zale care se găsesc una la Budeşti şi alta în expoziția Muzeului Județean de Istorie şi Arheologie Maramureș. Trecerea de la statutul de „nemeș” - domn al pământului -, la cel de haiduc s-ar fi produs prin dezertarea din armata imperială. Cert este că, prin 1694, Pintea acționa în jurul localității Baia Sprie şi avea „sub comandă” trei cete de feciori. Documentele vorbesc despre unele dintre acțiunile lor, cum ar fi jefuirea unor negustori greci. Însă, unul dintre cele mai mari atacuri ale haiducilor a fost cel din 1698, la castelul Rona, unde au fost omo­râți 250 de oameni, iar bunurile echivalau cu povara a 150 de cai.
În 1700, Pintea a fost prins şi închis în închisoarea din Satu Mare, unde a fost cercetat. Colonelul Friedrich von Lowenburg, comandantul armatei imperiale din localitate a cerut informații mai multe despre Pintea. Haiducul a fost eliberat, în urma jurământului de credință depus de el şi în urma unui acord prin care haiducii nu vor mai prăda prin zona Satu Mare. Nu în ultimul rând, contra unei solde către ostașii lui Pintea. Cavalerii memoriei maramureșeni mai susțin că, potrivit actelor, Pintea ar fi oferit cadou căciula sa de jder fiului comandantului şi o cingătoare de mătase pentru soția colonelului, alături de bunurile predate de haiduci pentru grațierea șefului lor.
După eliberare, Pintea conduce atacurile în zona Maramureșului, iar împăratul Leopold I cere capturarea lui, oferind şi o recompensă de 500 taleri pe capul lui, viu sau mort.
În 1703, se alătură mișcării principelui Francsisc Rakoczy II împotriva habsburgilor, despre care acesta scrie: „O veste prea plăcută m-a cuprins, căci Pintea, lotrul faimos din Meseş, de origine valah, să-şi dovedească credința ce-mi păstrează, tăbărâse sub zidurile cetății Baia Mare.... Voia sau să ocupe cetatea în numele meu sau să silească locuitorii să treacă de partizani ai mei”.

Numai că, în 14 august 1703, haiducul este ucis. Se spune că ar fi căzut prin trădare. Un alt haiduc l-a vândut pentru 500 de taleri, bani promiși de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic (Ordinul împăratului Leopold, 1701). Istoria îl indică pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur în Magistratura orașului Baia Mare, ca fiind cel care l-a împușcat mortal pe viteazul haiduc.

Ședința senatorială a Comitatului Satu Mare menționează că Pintea a căzut la poarta de Sud a cetății Baia Mare, în timpul asaltului pentru cucerirea acesteia.

Balada lui Pintea

„Pintea-n munte să suie,
Mândră curte zugrăve,
Cu cătane-o d-îngrădea,
Cu frunze-o acoperea.
Numai Pintea ș-o strigat:
-Dintre voi de s-a afla,
De s-a afla careva
Să meargă la Baia Mare
După pită, după sare,
După vin din cel mai tare
Ce beau domnii la gustare.

Nimeni nu s-o mai aflat,
Numai a Pintii fârtat;
Numai el că și-o strigat:
– Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu,
De mi-ai da tu murgul tău,
Murguțul tău cel de vânt,
Cu coama până-n pământ;
De mi-i spune moartea ta,
Moartea ta din ce ți-a sta?

– Moartea Pintii-i atâta-ră:
Trei grăunță de secară,
Trei de grâu de primăvară,
La Pintea la subsuoară;
Trei grăunțe de grâu sfânt
Ș-on plumbuț mândru
de-argint,
La Pintea fără de rând.

El în Baia când o-ntrat,
Toți băieșii l-o-ntrebat:
– Spune-ne moartea Pintii!
– Moartea Pintii nu oi spune
De mi-ai da oricât în lume.
– Spune-ne moartea Pintii,
Pă tine te-om omorî!
– Moartea Pintii-i atâta-ră:
Trei grăunțe de grâu sfânt
Ș-un plumbuț mândru
de-argint,
La Pintea fără de rând.

– Nici acela nu-i viteaz
Care dă sfat la fârtați.
Și eu unul mi l-am dat
Și capu mi l-am mâncat”.