• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 28 Septembrie 2022

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 8 August , 2022

Greva minerilor din Valea Jiului

La începutul lunii august 1977, avea loc în România cea mai importanta mișcare muncitorească cu care se confrunta PCR de la acapararea puterii. Timp de trei zile, între 1 şi 3 august, Valea Jiului - principalul bazin carbonifer al țării - a fost paralizat de o greva fără precedent. Majoritatea celor aproximativ 90.000 de mineri în subteran şi muncitori la suprafață au întrerupt lucrul.

Munca în minele socialiste era extrem de grea şi periculoasă. De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii, au murit 43 de oameni la Mina Uricani.
1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.
La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77, inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma. La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma. Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne. El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.
Pe 30 iunie 1977,  a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și a pensiei de invaliditate, (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă, programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.
Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.

Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache („Ispitu”) a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat. A fost arestat, după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri”.
Pe acest fond este declanșată greva propriu-zisă la Mina Lupeni, pe 1 august 1977,  și a fost încheiată pe 3 august. În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație
de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și din cauza faptului că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur. Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative. Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10.000 și 40.000 (chiar 90.000). Greviștii au fost organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă s-a retras în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.

Din București au fost trimiși să poarte tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR Ilie Verdeţ, Gheorghe Pană, președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruţ, primarul și primul-secretar de partid din Petroşani. Primul secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu, era în concediu. Ilie Verdeț și Clement Negruț s-au deplasat la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.
Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori. Ilie Verdeț neagă categoric episodul sechestrării: „E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat”. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: „Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest în legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurării grevei, mai ales spre sfârșit”.

Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.
La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcțio­narilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.
Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul partici­panților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțime care, la sosirea primului om al țării, strigă: „Ceaușescu și minerii!”. Dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”.

Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, inves­tiții.
Ceaușescu, prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceaușescu!”. El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți. Ceaușescu promite să îm­bunătățească condițiile de ­mun­că și de trai ale minerilor și în final este aplaudat. Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”. După o asemenea dezamorsare a situa­ției, secretarul general - obosit și epuizat și el - părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.
În perioada imediat următoare grevei, nu au fost represalii. A urmat întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice și, în cazurile mai grave, de lovire și vătămare corporală. Au fost întocmite 150 de dosare și, în urma proceselor, au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, 15 greviști au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani:
- Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Tode­rașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
- Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
- Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
- Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
- Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
- Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
- Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
- Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusă autorității, 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru lovire.
Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională. Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mute într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.