Eroii de lângă noi

Proiect inedit al Primăriei Sighetu Marmaţiei, în parteneriat cu GAZETA de Maramureş! La 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, elevii sigheteni s-au transformat în cercetători, culegând poveştile bătrânilor din preajma lor despre cea de-a doua conflagraţie mondială. Copiii au descris, pe baza relatărilor verbale, modul în care un cunoscut: rudă, vecin, sau pur şi simplu un veteran de război din Sighetu Marmaţiei a trăit perioada celui de-al doilea război mondial, sau au scris povestea unui erou, pe baza materialelor documentare. Rezultatul? Un material impresionant, cu valoare istorică şi documentară deosebită. 

Vorbim despre eroi ca şi când ar fi nişte personaje de legendă, care există doar în cărţi şi filme şi prezentăm evenimentele istorice ca o statistică seacă, ca şi cum istoria s-ar fi scris singură. De fapt, au scris-o cu preţul vieţii şi libertăţii oameni pe care avem norocul să-i mai avem contemporani, dar pe care nu-i cunoaştem şi nu-i promovăm, mulţumindu-ne cu manifestări sterile şi discursuri pompoase.

Adevărul istoric trece între timp pe lângă noi. Cărţile şi documentele ne vor da şi peste ani date, statistici şi poziţii oficiale, dar trăirile, sentimentele şi crâmpeiele de viaţă le pot descrie doar cei care le-au trăit.

De aceea, la 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Municipiul Sighetu Marmaţiei, în parteneriat cu GAZETA de Maramureş, a organizat un concurs inedit care îi pune faţă în faţă pe tinerii de azi cu eroii evenimentelor de atunci, provocându-i să devină „cercetători” şi să afle, pe baza relatărilor verbale, întâmplări din istoria adevărată a românilor şi maramureşenilor. Tinerii care au participat la concurs au realizat un eseu cu titlul „Eroii de lângă noi”, în care au descris modul în care un cunoscut: rudă, vecin sau pur şi simplu un veteran de război din Sighetu Marmaţiei a trăit perioada celui de-al doilea război mondial, fie a luptat pe front sau nu, pe baza relatărilor verbale, sau au descris pe baza materialelor documentare povestea unui luptător în cel de-al doilea război. Autorii celor mai bune 10 eseuri au fost premiaţi de primarul Ovidiu Nemeş în cadrul manifestărilor dedicate Zilei de 9 mai, toţi însă au primit felicitări şi diplome pentru munca depusă.

Practic, copiii, cei mai mulţi de 10-11-12 ani, au reuşit să facă ceea ce, instituţiilor statului le-a fost prea greu: să-i cunoască, să-i cinstească şi să-i promoveze pe eroii vremurilor de atunci. Lucrările lor ar merita publicate integral, din păcate, din lipsă de spaţiu, suntem nevoiţi să reproducem doar fragmente.

Cei mai mulţi au surprins calvarul trăit de soldaţi pe front, vorbind chiar cu veteranii de război. Mădălina Istrătescu arată că: „Veteranul cu care am reuşit să stau de vorbă este în vârstă de 90 de ani şi se numeşte Ioan Barbu. Acesta a trăit ororile şi coşmarurile celui de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă mulţi dintre noi nu ne putem imagina lucrurile, ca desprinse din film, acest om chiar a trăit scenele de groază din filmul cu totul şi totul real ».

Alt elev de clasa a VI-a, Ionuţ Vârsta, a stat de vorbă cu Vasile Trifoi, un bătrân în vârstă de 95 de ani: „Domnul Trifoi a luptat pentru Ungaria, dar este român. El a rămas surd din cauza tunurilor şi a bombelor care cădeau din cer în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Acest veteran mi-a spus că trebuia să îşi lase gura deschisă, ca dacă tragea cu tunul şi era gura închisă, îi crăpau dinţii şi rămânea surd. El a rămas surd totuşi, pentru că atunci când el era pe front şi au căzut bombele explodând, el a uitat să îşi deschidă gura. Domnul Trifoi Vasile a plecat în război la vârsta de 22 de ani şi a stat trei ani în război, a luptat în Polonia şi în Ungaria”.

Alt elev, Gheorghe Zerni, a scris în eseul său despre: „Un veteran din război, pe nume Ardelean Vasile, care era puşcaş. Mi-a povestit că pe front se mânca, se bea alături de morţi, se dormea în mijlocul muribunzilor, se râdea şi se cânta printre cadavre. Noroiul făcea mersul aproape imposibil, şi când intra în el până la genunchi, avea monente de teroare gândindu-se că nu va mai putea ieşi din el... Este limita a ceea ce se poate suporta”.

Sau, într-o altă lucrare se arată că: „Dornic să trăiesc şi eu emoţiile relatărilor unui fost luptător pe front, i-am făcut o vizită d-lui Zubaşcu Vasile, zis Grigoriţă, din localitatea Dragomireşti, judeţul Maramureş. Născut pe 12 iulie 1922, aflat la respectabila vârstă de 93 de ani, el a fost înrolat la doar 20 de ani luptând în trupele Ungariei între 1942 şi 1945 şi fiind obligat să îndeplinească rolul de măcelar timp de 11 luni, până în 1946, pentru a achita datoriile de război ale ţării sub steagul căreia luptase”, scrie Andrei Coroian.

„În dorinţa de a afla cât mai multe lucruri despre Maramureşul din Al doilea Război Mondial, am stat de vorbă cu domnul Kommer Leopold, născut în 6 ianuarie 1925,victimă a războiului, care mi-a arătat o altă faţă a celui de-al doilea Război Mondial. „Am suferit foarte mult pentru că sunt neamţ”, mărturiseşte domnul Kommer.

Odată cu stabilirea ruşilor pe teritoriul românesc, aceştia au încercat să stoarcă informaţii de la toţi cetăţenii: „Moldovan Gheorghe, mare om, era omul ruşilor. Venea în fiecare zi şi mă întreba - măi băiete «cum te cheamă», iar eu îi răspundeam - Drimuş Niculai, să trăiţi! -, căci nu voiam să afle numele meu adevărat, să mă dea pe mâna ruşilor”, afirmă victima noastră.

Aflând numele lui adevărat, în cele din urmă, Moldovan Gheorghe îl preda pe Kommer Leopold pe mâna ruşilor. „Când am ajuns în faţa ruşilor, aceştia ne-au obligat să împingem un vagon din Sighet, până în Valea Vişeului. Acolo ne-au băgat în vagoane şi ne-am trezit în Ungaria”- Covaci Ionuţ, clasa a VIII-a.

Alţii au aflat chiar povestea eroilor din familia lor: „La 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial, unii oameni, care pe atunci erau tineri, au fost obligaţi să meargă pe câmpul de bătălie şi să-şi apere patria cu preţul propriului sânge. Uneori, seara bunicul îmi spun cum soldaţii ruşi şi ucraineni stăteau în casele sătenilor, fără să ceară acordul acestora. Dacă aceştia refuzau erau ameninţaţi cu arma. Familia bunicului a fost obligată de soldaţi să împartă casa şi mâncarea cu aceştia până erau chemaţi pe câmpul de bătălie. Înainte de a pleca la război, bunicul i-a făcut bunicii un scaun în vârful celui mai înalt copac, pentru ca atunci când vor trece soldaţii să nu o ia ca ostatică pentru a o folosi în scopuri oribile” - Alin Iusco.

„Printre participanţii la război, se aflau şi doi străbunici: Mihali Ioan şi Godja Ioan, din loc. Onceşti. Din păcate, unul dintre ei, Godja Ioan, a decedat pe front, iar Mihali Ioan a trăit până anul trecut, la vârsta de 93 de ani. De când eram mic îmi povestea cum a fost el în război, ce a făcut şi câte s-au întâmplat”, a scris Vlăduţ Godja. Şi Alexandra Hoza a scris despre străbunica sa: „O persoană apropiată mie, care a trăit perioada celui de-al Doilea Război Mondial, este străbunica mea. Dânsa mi-a povestit despre fronturile în care s-a desfăşurat războiul, împotriva cui a luptat România, armele cu care au luptat soldaţii în război, greutăţile pe care le-au întâmpinat şi câţi ani a durat războiul”.

Sorina Moldovan a descris şi ea zbuciumul sufletesc al luptătorilor de atunci: „Au trecut treizeci de ani de când cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat, însă cu toate că timpul a trecut, acele amintiri crâncene încă mă bântuie. Aş putea spune că a fost cel mai greu test la care am fost supus vreodată, testul supravieţuirii. Aveam patruzeci şi cinci de ani, însă, când armata ne-a chemat pe toţi să mergem la luptă, nu am avut la dispoziţie altă opţiune; eram obligat să merg şi să lupt pentru ţară, pentru nevastă şi copiii mei”.

Alţi elevi au tratat războiul din perspectiva femeii, a soţiei, a mamei: „Însă oare ce simte o soţie atunci când ştie că soţul ei atât de blând acasă este trimis spre a-şi trăi cumpăna vieţii? Ce remuşcări poate avea femeia care îi zâmbeşte când îşi ia la revedere de la cel iubit, însă inima sa se cutremură de teamă? Poate puterea fizică îi aparţine lui, dar cea mai mare putere este a mea, a mamei care trebuie să spere şi să îi încarce pe copiii săi cu iubirea ce înlocuieşte dorul de tată şi să le povestească cât de fericiţi vor fi când tatăl lor se va întoarce, chiar dacă eu deţin o doză de gânduri chinuitoare, pentru copiii mei trebuie să zâmbesc cu tărie şi încredere”- Ana Anais.

„Acest joc de avuţie a prins-o şi pe străbunica mea, care trăieşte şi acum. Ea a trebuit să se mute foarte des în locuri sigure, departe de puştile, tunurile şi mitralierele ce rupeau cerul cu zgomotul lor . Nu era deloc plăcut să treci câmpiile împreună cu două surori mai mici cărora trebuia să le porţi de grijă mai mult decât pentru propria persoană pentru a vă salva, frica urmărindu-vă precum o umbră”, a scris Karina Chindriş.

Astfel, elevii au înţeles mai bine ce înseamnă cuvinte mari ca erou, onoare, model sau valori. Şi au cunoscut direct oameni care au demonstrat că se poate trăi şi altfel. Cu curaj şi demnitate: „Maramureşul şi-a dat obolul, crucile din cimitire şi monumentele ridicate întru cinstirea eroilor stând mărturie acestei realităţi. Dar eroi nu sunt doar cei ce au luptat cu arma-n mână! Eroi sunt şi aceia care au reuşit să rămână în picioare, să supravieţuiască, să se încăpăţâneze să trăiască, să nu cedeze.

Istoria Doamnei Klara Markus, cea mai vârstnică supravieţuitoare a Holocaustului din România, care la cumpăna dintre ani, cu doar 5 luni în urmă, împlinea 101 ani, este fascinantă prin însăşi simplitatea sa demnă”, scrie Daniel Biro.

Mai mult, tinerii s-au pus în locul luptătorilor de atunci, trăind sentimentele, frica, groaza şi sacrificiul lor. „După ce ne-am aliat cu puterile Axei în octombrie 1940, am luptat cu un elan deosebit pentru a recupera măcar teritoriile răpite de către U.R.S.S: Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Am fost chemat în Armata Română, obligat să-mi las copiii şi soţia pe care probabil aveam să nu-i mai revăd. I-am rugat un singur lucru: să se roage cu patimă pentru mine, deoarece nimic nu se poate rezolva fără harul divin. Auzeam că soldaţii inamici împuşcau orice: femei, copii, asemenea unui sport care le oferea o satisfacţie nebună. Am ajuns în Slatina, s-a dat alarma de luptă, am primit muniţie de război şi ni s-a adus la cunoştinţă, cu toate că ştiam deja acest aspect, că pe front se şi moare. Ţinând puşca grea şi rece în mâini, simţeam că îmi ating sufletul, mă copleşea o frică de nedescris care mă topea încet şi îmi înmuia picioarele” - Diana Deac.

Printre rândurile eseurilor răsună întrebări retorice: „Oare a meritat acest război atâtea sacrificii umane? Oare au încetat clopotele să mai bată?”. Mai important e că, dincolo de istoria adevărată, tinerii au învăţat ce înseamnă modele de viaţă adevărate, iubirea de Dumnezeu, de Neam şi de Onoare şi au înţeles testamentul celor care au luptat atunci, surprins în poezia lui Ioan Bilţiu Dăncuş, reprodusă de Denisa Tupişcă: „,Române-ţi las de moştenire! / Ca, pentru-a Neamului mărire / Şi pentru-a ţării întregire / Horind, la moarte să te duci! / Să vie ea,din glonţ sau furci! / Aşa, plecat-au mulţi cu mine / Cântând: Deşteaptă-te Române! / Până ce-a morţii fiori reci / Ne amuţi cântul pe veci!...”.

„Pace sau război? Este întrebarea care a apărut la o ora de istorie când discutam despre conflictul dintre Ucraina si Rusia. S-a creat o revoltă mută la zvonul că s-ar face mobilizare generală şi că tinerii între 20 şi 35 de ani ar fi chemaţi la război. Reacţia băieţilor a fost foarte „curajoasă” („Ce, eu nu mă duc! Eu nu mor pentru nimeni! Să moară politicienii, că doar ei vor război şi nu le ajung pământurile!”). Am realizat atunci că în eventualitatea unui război probabil ne-am ascunde după tufe sau ne-am ucide unii pe alţii pentru a supravieţui pentru că nu suntem obişnuiţi cu greul, cu suferinţa şi nu cunoaştem ideea de solidaritate, nu am avut ocazia să o exersăm”

„Durerea şi lacrimile sunt prea puţine pentru a exprima tot ceea ce am simţit în momentul în care am primit cu înverşunare într-o zi de vineri scrisoarea care urma să-mi taie răsuflarea şi pe care o aşteptam de câteva zile, dar cu o veste cât se putea de pozitivă, însă dorinţa mea a fost complet sfâşiată când am început să citesc chiar ultimele cuvinte care mi le scrisese comandantul Daniel Suţu: ,,Vă rog să primiţi din partea eroilor rămaşi în viaţă, sincere condoleanţe şi multă putere pentru a trece peste acest moment.”

Pot să vă mărturisesc că pentru mine pierderea acestei fiinţe minunate înseamnă totodată sfârşitul rostului meu pe pământ, nemaiavând nicio urmă de speranţă şi nici măcar o pată de fericire aşezată în ochii şi în sufletul meu”.

„Povestea prizonieratului meu începe cu bătălia din Cotul Donului, care, împreună cu cea din nordul Africii , va schimba cu totul cursul celui de-Al Doilea Război Mondial. 

În zori ne-am trezit cu puternice şi neîntrerupte bubuituri dinspre front. Era o dimineaţă ceţoasă, de nu se vedea mai departe de vreo sută de metri. De fapt, toată această dramă

s-a desfăşurat în câteva zile, cinci zile de hărţuială cu tancurile sovietice cu care ne

duelam în focuri de artilerie, cu popasuri scurte şi somn iepuresc, cu devieri de traseu, în funcţie de situaţiile care apăreau, înainte de a se închide cercul”.

„Aşa cum armata ţării nu are decât un singur partid, România, şi un singur stăpân, poporul român, şi noi, cei mai bătrâni ostaşi ai ţării, nu avem alte opţiuni, dorim doar să fim beneficiarii unui respect moral şi material binemeritat din partea copiilor şi nepoţilor noştri. Este timpul să punem capăt ambiţiilor fără rost, dorinţelor de răzbunare şi condamnare, etichetărilor şi calomniilor şi să facem loc concilierii şi bunei înţelegeri între noi. Ne bazăm pe înţelepciunea şi matura chibzuinţă a celor care poartă în spate experienţa şi povara războiului şi a deceniilor care au urmat”.

„Am cercetat arhivele vremii în căutarea rudelor soldaţilor din vremea războiului.

După câteva zile de lungi căutări, am găsit-o pe Maria Costea, care a îngrijit răniţi, printre care şi pe Brătulescu Iulian. Mi-am luat rucsacul şi am plecat în Baia Mare pentru a-mi îndeplini dorinţa de cunoaştere. Am întâlnit-o pe doamna Maria într-o mică cafenea, acolo mi-am scos caietul cu multă nerăbdare şi am notat tot ce mi-a spus. Iată interviul:

„ - Bună ziua, doresc să vă întreb despre Iulian Brătulescu, fostul veteran de război, i-am spus politicos.”

- Încă mi-l amintesc, a fost un război greu, el era grav rănit, iar braţul său era slăbit. Mi-a spus că a îndurat foame multe zile, iar apă se găsea greu, uneori mâncau şi scoarţa de copaci sau iarba ca să nu moară de foame.

- Pe ce teritoriu a luptat? Ce grad era?

- A luptat în Sighet şi a avut un grad înalt: locotenent, toată lumea îl respecta”

Ultima întrebare pe care i-am adresat-o a fost: „Ce li s-a impus soldaţilor?”, iar ea a răspuns: „Trebuiau să ştie limba maghiară, care era obligatorie pentru toţi soldaţii”.

Banienschi Andreea

Despre acelaşi veteran a scris şi Florin Muj: „Unul dintre cei mai buni ofiţeri români a fost un demn sighetean, Locotenent Brătulescu D. Iulian, comandant de eşalon în cadrul Batalionului I. mecanizat-auto-moto-. Nu demult am avut onoarea de a-i auzi povestea care surprindea vremea celui de-al doilea război mondial, în care şi-a dovedit curajul, demnitatea şi patriotismul. Din păcate el a trecut în lumea eroilor patriei acum doi ani la vârsta de 92 de ani. Mi-a povestit emoţionat despre ororile războiului, în timpul în care a luptat pe front”.

„Oricine poate relata în câteva fraze întâmplările din cel de al doilea război mondial, dar nimeni nu o va face ca un om care a participat la acea luptă, un soldat care a vrut să îşi apere patria, ţara, locul de baştină...

Născut în 1910, la respectabila vârstă de 30 de ani, Dumitru Nechifor, este chemat la datorie în 1939, părăsindu-şi familia şi luându-şi rămas bun , poate pentru totdeauna de la cei dragi...  

Chipul meu încerca să schiţeze un zâmbet, o încurajare pentru familia mea, căci pentru mine nu se mai putea face nimic. Sufletul meu plângea, tânjea deja după îmbrăţişările calde ale soţiei mele şi după luminiţele din ochii copiilor mei care veneau să mă întâmpine seara când mă întorceam de la muncă...

O ultimă îmbrăţişare caldă, un ultim rămas bun şi calvarul a început...”

«Domnul Maxim Vasile,mi-a povestit viaţa lui din timpul celui de-al doilea război mondial. Acesta spunea:

„Era hrana de război, mâncam numa’ conserve. Câteva zile nu o venit nime’ pe front,ca o fo’ lupte, dar o fo’ un detaşament al ruşilor”, cu familia comunicăm foarte greu, ne scriam scrisori, dar cam rar, că  merea poşta foarte rău pe atuncea. Era prin August,în special când o început razboiu’,mergeau mai greu. „Imediat după examen am primit hrana rece şi am fost trimis la Şcoala de Subofiţeri Jandarmi. Asta s-a întâmplat în 1942. Războiul era atunci început. Comandanţii, ne-o spus ce s-o întâmplat, că am fo sub comanda lu’ Hitler».

„În încheiere arătăm ce au spus mari militari:

- Colonelul Barrie Davis spune că ,,în anul 1944 oamenii încercau să se omoare unii pe alţii ,iar acum toţi sunt prieteni. Dacă unii s-au luptat împotriva altora, iar acum sunt prieteni, el crede că şi naţiunile pot fi prietene.

- Generalul Alexandru Tudora spune că cel mai frumos moment din viaţa lui a fost atunci când a aflat că s-a făcut pace şi că a rămas în viaţă.”

Ulici Crina, Simion Ioana

„Vara anului 1941- Văleni, Maramureş…

Peste tot satul plutea liniştea..., liniştea dinaintea furtunii. Bărbaţii erau în permisia primită din stagiul militar. Sătenii se bucurau de liniştea verii, iar totul decurgea parcă mai firesc decât de obicei.

În liniştea pătrunzătoare se aud clopotele bisericii, clopote care răspândesc un fior nedescris, o jale ameţitoare. Cu toţii s-au adunat în faţa bisericii, locul în care se venea în momentele de răscruce. De faţă este şi un tănăr de 21 de ani, Ioan Godja Ou străbunicul meu, azi în vârstă de 96 de ani. Au primit vestea pe care mulţi o aşteptau cu înfrigurare de la începutul războiului: în decursul lunii iunie toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 20-60 ani vor trebui să-şi croiască drumul spre război. România intra în război alături de Germania nazistă împotriva ruşilor cu scopul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Toată neliniştea şi îngândurarea s-a aşezat peste sat. Bărbaţii plecau în război, iar cei rămaşi acasă erau conştienţi de slaba speranţă a reîntoarcerii lor”.

„Mi-a povestit bunica, că a avut doi unchi, unul pe nume Botici Ioan (Ivan) şi altul pe nume Voinaghi Ştefan. Cei doi au fost luaţi de unguri şi duşi în Rusia. Exprimându-se în dulcele grai maramureşean mi-a relatat că:

„Unteşu Ivan o fo luat de unguri şi dus în Rusia, el fiind picher pe drum, l-o luat şi folosât la paza podurilor. Ungurii o văzut că îi bun la construcţii şi s-o gândit că poate lupta pentru ei. Unteşu Ştefan o fo dus cu unteşu Ivan în Rusia.Unteşu Ştefan, fiind mai bătrân, o fo ferit de război, el n-o fo dus în lagăr. După ce o fo folosât în război, ungurii l-o băgat pă unteşu Ivan în lagăr, asta prin 1942. Tatăl meu, care o fo viceprimar în Tisa, l-o căutat pă unteşu Ivan pă tăt locu’. Timp de doi ani nu s-o ştiut nimic de el.

Fraţii şi surorile l-o jelit forte mult timp. După trei ani de lagăr, s-o dat ordin, astfel tatăl meu l-o găsât pă unteşu Ivan. În aceşti trei ani, tatăl meu o făcut tăt-o putut ca să-l găsească. Tătă familia s-o bucurat de venirea lui(unteşu Ivan).”

Herbel Mihaela, Clasa a VIII-a

„Deşi în cărţile de istorie, la TV, documentare şi multe alte surse de informare ne sunt descrise toate etapele desfăşurării celui de-al II-lea război mondial, am vrut să aflu ceva ce nu am găsit nicăieri. Am vrut să îmi fie descrise sentimentele, de aceea am căutat pe cineva care să poată să facă acest lucru şi am găsit desigur, chiar pe străunchiul meu Marina Dumitru, în vârstă de 92 de ani. Cum am adus vorba de război, ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi, pe care, cu tărie le-a ţinut în ochi.

,,Nici nu vreu să-mi aduc aminte de război“, a spus bătrânul, dar după aceea a început să-mi povestească, în grai maramureşean, cea mai dureroasă etapă a vieţii sale. (...) În timp ce îmi spunea toată povestea, unchiul Dumitru avea ochii în lacrimi. Tristeţea şi amărăciunea i se citeau pe chip. De multe ori, îmi spunea, că prefera să moară, decât să ajungă în iadul acela. Dumnezeu să ierte toate sufletele care s-au stins în cel de-al II -lea război mondial!”

Borodi Daniela, clasa a VIII-a

„De pe front.. Nu credeam că voi mai avea ocazia să-ţi trimit o nouă scrisoare, draga mea. Aceste zile au fost cumplite, am luptat din greu pe front prin ploaie şi frig alături de ceilalţi camarazi, colegi ai mei. Ruşii, ne-au luat teritoriile, dar le vom recupera curând, nu ne vom da bătuţi, vom lupta în continuare pentru ţară şi popor. Acum îţi pot scrie într-un moment în care armele tac, când de câteva ore afară zace o linişte sinistră. Ploaia mi-a udat hainele până la piele şi răceala m-a cuprins, iar tusea nu mă lasă nici măcar să respir. Zilele în tranşee sunt traumatizante. (...) Nu ştiu cât voi mai suporta, viaţa de război este cutremurătoare, iar eu tânăr fecior, nu am fost pregătit sufleteşte pentru asta, nu am fost mai ales pregătit să te las pe tine, singură în sat, mândra mea. Singurul meu gând acum, este să te revăd până mor. Moartea este mereu în apropiere, la un pas de mine. Unii dintre camarazi, printre cei mai slabi, ies pur şi simplu din tranşee, pe front, pentru a fi împuşcaţi şi scăpaţi de acest dureros chin. Dar eu iubito îţi promit că nu mă voi lăsa pradă duşmanilor, nu mă voi da bătut, deoarece trăiesc cu speranţa de a te revedea, de a te strânge în braţe. (...)

Să ştii că păstrez cu sfinţenie fotografiile tale la pieptul meu, iar când am puţin răgaz le mai privesc să-mi treacă de dor şi amar. Dacă nu mor mândruţo pentru patrie sigur voi muri de al tău dor. Acum nu vreau să-ţi spun adio, chiar dacă nu ştiu de voi mai trăi clipa în care să-ţi mai scriu, dar tu să-mi răspunzi curând, poate că o voi primi sau poate nu. Dacă nu, în loc de a mea scrisoare vei primi condoleanţele generalului şi ale camarazilor mei, mândro dragă.                                                 

Cu mare dor şi dragoste,

„Fiind dornică să aflu mai multe despre viaţa oamenilor din război, am căutat un veteran contemporan, care să îmi ofere informaţiile dorite. Spre norocul meu l-am găsit pe domnul Negrea Ioan, născut în 1924, la data de 27 aprilie, în comuna Onceşti. El a binevoit să îmi povestească, care a fost viaţa sa pe front:

,,Fiind fecior de 18 ani, am fost obligat să particip la război. În regimentul 6, de garda Mihai Viteazul am fost instruit în tainele războiului. Toţi soldaţii erau căsătoriţi, mai puţin eu. La plecare am sărutat de 3 ori pământul românesc şi am jurat că voi lupta cu sânge rece”

Romaniuc Bianca, clasa a VIII-a