• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 24 Mai 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5583 RON
Dolar american Dolar american
4.0489 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.2615 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4770 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 7 Aprilie , 2017

Educaţia românească. O lecţie despre ineficienţă şi eşec

Se spune că, după al Doilea Război Mondial, ruinată, Japonia avea de ales în care domeniu să-şi investească puţinele resurse. A ales educaţia, ştiind că e cea mai sigură investiţie pentru viitor. A fost unul dintre motivele care au determinat aşa numitul „miracol japonez”, o dezvoltare economică ului­toare. Iar astăzi, sistemul de educaţie japonez este structurat în aşa fel încât să formeze cetăţeni civilizaţi, morali, cultivaţi. Acest lucru nu înseamnă, evident, acumularea fără noimă a unor cunoştinţe, ci formarea unor deprinderi, respectarea unor principii.

În școlile japoneze nu există examene până în clasa a 3-a. Scopul educației japoneze este de a dezvolta personalitatea și gândirea copiilor, prin conștien­tizarea faptelor și a regulilor de bază ale vieții, și nu memorarea și redarea automată a celor învățate. Școlarii japonezi învață încă din clasele primare despre etică și relațiile interumane.
Apoi, elevii și profesorii japonezi au program de curățenie obligatoriu în școli și licee. Ei participă împreună în fiecare zi, timp de 15 minute, la un program de curățenie generală în liceele și școlile frecventate. În acest fel, noua generație este învățată să respecte ordinea și curățenia.
După pauza de masă, copiii școlari se spală obligatoriu pe dinți. De la vârste fragede, au grijă de sănătatea și igiena dentară. Pauza pentru masa de prânz a școlarilor și a studenților este de minimum 30 de minute, pentru a se asigura o bună și corectă digestie a alimentelor. Poate de aceea, poporul japonez este considerat printre cele mai civilizate din lume.

După al Doilea Război Mondial, Ro­mânia a investit prea puţin în educaţie. Totuşi, aşa obtuz, autoritar şi riguros, sistemul de educaţie din perioada co­munistă s-a dovedit a fi unul eficient. După Revoluţie, însă, educaţia româ­nească a devenit terenul de experimente al tuturor guvernelor post-decembriste. Într-o atmosferă de haos, schimbări re­petate, cele mai multe neinspirate, educaţia românească ne-a condus spre ceea ce statisticile demonstrează cu prisosinţă astăzi: dezastru.

 

 

Statistic…

... suntem în fruntea Europei la capitolul analfabetism. Dacă cifrele populaţiei care nu ştie să scrie şi să citească sunt în scădere, ajungând la un sfert de milion, numărul analfabeţilor funcţional e în creştere. Jumătate dintre tineri nu înţeleg ce scriu sau citesc, ceea ce demonstrează că şcoala românească nu îi învaţă să gândească. Aproape jumătate dintre elevii de liceu nu-şi iau examenul de bacalaureat, dar sistemul le permite totuşi să se înscrie la facultate. Nu ne mirăm că universităţile produc şomeri pe bandă rulantă. Unul din cinci absolvenţi devine şomer şi doar o treime dintre ei ajung să lucreze în domeniul în care s-au specializat.
Angajatorii recunosc că, din păcate, diplomele nu mai certifică niciun fel de competenţe: „avem ingineri care nu ştiu să rezolve o ecuaţie simplă, nu mai poţi angaja oameni pe bază de CV sau diplomă, pentru că nu mai înseamnă nimic”.

Reforme peste reforme
... este, probabil, principala problemă a sistemul de educaţie românesc. Recent, ministrul Educaţiei a anunţat că doreşte o schimbare totală a manualelor şcolare. Asta în condiţiile în care statul român a cheltuit, numai în ultimii 5 ani, 23 de milioane de Euro pentru manuale pe care tot mai puţini profesori le folosesc, considerându-le prost făcute.
Modalităţile de testare şi evaluare se schimbă de la un an la altul, iar reforma curriculară, demarată în trombă anul trecut, ne aruncă şi mai mult în haos.
În preajma centenarului Marii Uniri Naţionale, „marii patrioţi” din guvern au vrut să scoată definitiv istoria din şcoli, să reducă orele de limba română, să elimine limba latină şi să comaseze o serie de ştiinţe reale. Acum, proiectul a rămas în aer. În schimb, au fost adoptate altele: statutul elevilor, de exemplu, care nu mai permite şcolilor să le impună uniforme, şi chiar îi ajută pe copii să-i schimbe pe profesorii de care sunt nemulţumiţi.
O răsturnare a piramidei, în care autoritatea este cedată elevilor, iar drepturile prea multe transformă şcoala într-o instituţie fără prea multe reguli şi obligaţii.
De exemplu, principala obligaţie a elevilor, temelor, au fost scoase de la finele anului trecut. Un act normativ adoptat în decembrie 2016 prevede că temele pentru acasă sunt pentru cel mult două ore, la toate disciplinele, iar în vacanţa elevilor din ciclurile primar şi gimnazial sunt interzise temele.
După ce la ciclul primar au fost eliminate notele şi au fost introduse calificative, acum se discută despre eliminarea oricărui sistem de notare şi evaluare a copiilor pe baza unor „fişe de competenţă”. 
Trecerea de la calificative la note, în clasa a V-a, devine dură. Testele din manualele de clasa a V-a au punctaje care pleacă de la nota 1, copiii care iau 2 sau 3 încep să plângă, iar părinţii să facă scandal.
În gimnaziu, urmează un alt şoc, al evaluării naţionale. Rezul­tatele de la simulările acestui examen, afişate săptămâna trecută, demonstrează, încă o dată, dezastrul în care ne înecăm: doar jumătate dintre elevi au promovat examenul.
La bacalaureat, rezultatele sunt la fel de slabe: în ţară sunt 57 de licee în care niciun elev nu a promovat examenul de bacalaureat anul trecut, iar Mara­mu­reşul e pe podium cu 7 licee.

Birocraţie în loc de performanţă...
... profesorii şi directorii au normă de „birocraţie”. În loc să fie evaluaţi pe baza actului educaţional, sunt „în­gropaţi” în hârtii: „Ajungem să muncim mai mult pe hârtii decât cu copiii. Cei care au hârtiile făcute primesc salarii de merit, cei care muncesc nu au timp de hârtii şi nici nu primesc nimic. E un sistem superficial, care încurajează formele fără fond”, spune un dascăl.
Directorii sunt şi ei trecuţi prin furcile caudine ale sistemului. După ce ani de zile au fost numiţi politic, acum au fost umiliţi printr-un concurs cu întrebări irelevante, de genul „Ce are măga­rul?”, pentru ca în final cei care nu l-au promovat să fie puşi în aceeaşi oală cu cei care au promovat. Deh, libertate, egalitate, fraternitate... dezastru.

Finanţarea...
Da, este o altă problemă. Finanţarea per elev a generat o serie de probleme grave şi a transformat şcolile în „vâ­nă­tori de elevi”. Principala problemă e desfiinţarea sau comasarea unor şcoli. Evident, mai ales în mediul rural, autorităţile ţin cu dinţii să existe o şcoală în fiecare sătuc, deşi sunt clase paralele, iar învăţământul nu e de cea mai bună calitate.
În schimb, în malaxorul comasărilor intră şi şcoli de renume, cel mai eloc­vent exemplu ar fi cel de la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice (SMAP) din Sighet, cu o tradiţie de 57 de ani, care şi-a pierdut personalitatea juridică deoarece are „doar” 220 elevi.
Apoi, dacă tot vorbim de bani, trebuie menţionaţi şi cei plătiţi de părinţi. Da, teoretic învăţământul din România e gratuit, practic cursurile afterschool, masa de prânz, activităţile extraşcolare îi costă pe părinţi cam o jumătate de salariu minim.
Apoi, moda meditaţiilor se practică încă de la grădiniţă, când elevii iau lecţii de engleză, de exemplu, în parti­cular. Teoretic, codul de etică le inter­zice profesorilor să dea meditaţii ele­vilor pe care îi instruiesc la clasă, nu­mai că, în realitate, puţini profesori ţin cont de acest lucru.

Esenţialul..
... da, esenţialul educaţiei, adică formarea personalităţii, s-a pierdut. Două axe principale ale dezvoltării individului: dragostea de ţară şi de Dumnezeu au fost scoase din şcoală. Orele de curs nu mai încep cu Imnul naţional, icoanele au fost scoase din şcoli, iar elevii nu mai înţeleg cine sunt.
„Eu le predau copiilor Imnul şi le impun să-l înveţe, li se pare ciudat pentru că nimeni nu le mai vorbeşte despre patriotism. Îi învăţ cântece patriotice şi îmi dau seama că nu le ştiu nici pe cele cunoscute, se uită la mine cu ochi mari”, povesteşte un profesor de mu­zică.
Cât despre religie, după numeroase atacuri şi acuze de „discriminare”, a devenit, pentru cei mai mulţi, o materie irelevantă.

 

 

Ce-am fost...

Niciodată vârfurile unei generaţii nu s-au îndreptat spre sistemul de învă­ţă­mânt, probabil în mare parte din cauze ce ţin de posibilităţile de avan­sare şi de remunerare. Totuşi, elevii şi mai ales dascălii „de şcoală veche” şi-au demonstrat, din plin, competen­ţele.
Eugenia Godja a condus Liceul Pe­dagogic din Sighetu Marmaţiei un deceniu. Ce era diferit atunci?
„La Liceul Pedagogic au venit rar copii de 10 absolut, dar veneau elevi care îşi asumau condiţia de dascăl, care ştiau că nu este uşoară munca cu preşcolari şi elevi, care ştiau că majoritatea posturilor erau la sate şi care aveau o mare motivaţie pentru pregătirea lor. Erau mai conştienţi şi responsabili pentru rolul pe care un dascăl trebuie să-l aibă, erau conştienţi că fundamentul asi­milării îl constituie învăţământul primar şi chiar cel preşcolar. Era mai multă seriozitate şi pregătire, ei erau pregătiţi nu doar să fie dascăli, ci şi in­te­lectuali, erau implicaţi în activităţi, festivaluri, cercuri culturale, practică pedagogică multă.
Aveam şcoală de aplicaţie pentru şcolari şi preşcolari, unde elevii lucrau alături de cele mai bune educatoare şi învăţătoare. Elevii erau pregătiţi ca, la absolvire, să devină şi formatori culturali în localitatea lor. Apoi, relaţia cu familia elevilor era permanentă, la cea mai mică abatere, părinţii erau chemaţi la şcoală. Se făceau ore de dirigenţie cu părinţi, cu invitaţi, doctori, poliţişti, încercam să le lărgim orizontul. Iar profesorul reuşea să se impună în faţa ele­vilor nu prin frică, ci prin respectul dat pentru pregătirea şi competenţa lui.
Astăzi cred că neîmplinirile din sistemul de învăţământ sunt cauzate în primul rând de instabilitate. Nu mai există continuitate de la o etapă la alta, nu există continuitate între plan, programe şi manual. Şi este nesigur mereu sistemul de evaluare. Este inacceptabil ca atâtea modificări să se producă într-un ciclu de patru ani. Măsurile trebuie să fie bine gândite, validate de practica pedagogică, şi să rămână la fel. Începe anul fără să se ştie când încep semestrele şi când se termină, cum se face evaluarea.
Nu ştiu dacă are sens să trecem prin stres copiii de la învăţământul primar. Un examen de capacitate, care să eva­lueze informaţiile şi capaci­tăţile ele­vilor, este suficient. Apoi, este de neacceptat ca istoria să nu se predea, începând cu clasa a IV-a, introdusă apoi la învăţământul gimnazial”.
 

 

... şi ce-am ajuns

Am ajuns o ţară cu o şcoală incapabilă să înveţe, cu absolvenţi incapabili să muncească în domeniul în care au fost pregătiţi şi cu angajatori disperaţi. Ce vom ajunge? Toate studiile prefi­gu­rează un viitor sumbru pentru că școala românească nu-și îndeplinește principalul său obiectiv, care este să pregă­tească noi generații care să asi­gure progresul societății.
Soluţii? Există, da, le-au implementat şi alţii, iar exemplul Japoniei demons­trează că se poate.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.