După 500 de ani aurul nordului „s-a evaporat”. Explicaţia!

Mineritul românesc, implicit cel maramureşean, trece printr-o perioadă dificilă. Sabotat din interior, dar şi din exterior, a se citit dincolo de graniţe, una dintre cele mai vechi meserii maramureşene a ajuns să fie motiv de amintire, de bancuri sau de nerecunoştinţă. Recent, GAZETA a prezentat o analiză a mineritului din nord, având în vedere că taxele aferenta activităţii miniere s-au mărit de parcă se lucrează din greu. Mica noastră analiză a fost comentată de un specialist din sistem şi am primit câteva explicaţii interesante pe care le punem între paginile minunatului nostru săptămânal.

Poate cea mai importantă constatare este perioada în care în nord s-a lucrat în minerit. De la prima atestare documentară a oraşului, din 1400 încoace, pe aceste meleaguri se lucrează în mine. S-au extras în principal aur şi argint, dar şi alte metale, în funcţie de necesităţile economice ale perioadelor trecute. Dar aur şi argint tot timpul s-a extras.

De mai bine de 500 de ani, din munţii Maramureşului, din dealurile de prin zona Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic şi înspre nord, est, vest şi chiar sud extragerea aurului a fost o constantă. A trebuit să vină Revoluţia şi dorinţa României de a intra în structurile europene şi euro-atlantice ca lucrurile să se schimbe, dramatic. A fost o dorinţă firească, dar scump plătită!Condiţiile impuse de UE şi de NATO au dus într-un final la distrugerea economiei româneşti, cu multe rele, dar şi cu mult bune.„Chestorii” europeni au luat dosarul ţării noastre şi l-au deschis la capitolul industrie. Europenii trebuiau să îşi protejeze întreprinderile, locurile de muncă, nivelul de trai. De aceea verificatorii au puricat la sânge ce se face la noi, cât şi cum.

În cazul mineritului neferos a fost evident că va fi o problemă. În România se producea mult aur, eram o ţară ce deţineam „poansonul de ţară”, iar aurul extras putea fi vândut pe bursa de la Londra. Ţara noastră făcea parte din clubul ţărilor producătoare de aur, cele care şi fixau preţul metalelor nobile prin bursă. Chiar dacă nu eram un jucător de calibru mare, eram acolo iar în situaţia în care mineritul nordului ar fi primit o infuzie de capital exista riscul ca să aducem pe piaţă mai mult aur, de cât s-ar fi dorit. Este o explicaţie pe care nu o recunoaşte niciun oficial, dar ea circulă în mediile economice şi politice. Pe de altă parte, trebuiau protejate producţiile statelor care dictează politica UE.

Pentru europeni a fost destul de simplu să ceară măsuri draconice. La momentul 1989, în nimeritul din nord exista o problemă economică. Mărimea costurilor a ajuns la un nivel ridicat, circa 3000 de lei la o mie producţie. Dar pentru această situaţie există explicaţii credibile, diferite de cele oficiale. Iată ce spune un specialist care a lucrat în mineritul nordului.„Mineritul trebuia să suplinească colectivizarea, trebuia să absoarbă forţa de muncă, motiv pentru care s-a prăbuşit diluţia. Adică, s-a scos din mină piatră, nu minereu. Piatră, efectiv….din cauză că trebuia dat de lucru la cohortele de ţărani, care altminteri ar fi stat cu sapa în drum în satele colectivizate. Acesta este sensul…În anii ’50, ’60, ’70 erau circa 40 de curse cu navetişti care cărau ţăranii de prin satele maramureşene şi nu numai. În aceste condiţii un miner era calificat în două zile (mineritul fiind una din meseriile cu mişcări mari de personal). De aceea sunt 40 de milioane de tone de steril la Băzânta, aiurea. S-a scos aiurea!”, a spus specialistul maramureşean.

Când europenii au descalificat mineritul din nord pe motiv de costuri mari, cei care au condus această ţară nu au explicat de ce sunt costuri aşa de mari. Nimeni nu a mai spus că multe perimetre pot fi aduse în limitele de profit. Specialistul care ne-a spus lucrurile de mai sus (nu sunt exclusivităţi, dar sunt o altă abordare a ceea ce s-a întâmplat în nordul ţării), a lucrat în subteranele nordului şi ştie ce vorbeşte.„Şi acum tehnicile actuale sunt în stare să asigure proiecte rentabile în majoritatea zăcămintelor de aur din zonă. Săsar, Valea Roşie, Dealul Crucii, altele, sunt aur curat”, a spus inginerul maramureşean.

El povesteşte că în anii ’50, la Herja de exemplu, abatajul era de circa 30 de centimetri lăţime, se mergea într-o parte, nu era risipă de oameni şi de materiale. Scopul era de a extrage minereul. Costurile era mici, fiind mai puţini, iar plumbul era 4 grame, cuprul 6,5 grame la tonă. La metale preţioase de asemenea erau randamente bune. După 40 de ani, randamentele au ajuns sub 0,8. Pentru această situaţie există două explicaţii. Cea a birocraţilor, a conducătorilor din birourile comode de directori sau de lideri de sindicat şi care spunea că filoanele din nordul ţării au secat, că randamentele sunt atât de mici că nu mai este rentabil mineritul şi mai bine îl închidem.

A doua opinie este a celor care au lucrat în subteran, precum interlocutorul nostru. Opinia acestuia nu este singulară. Ei spun că randamentele se calculează după producţie, iar producţia se calculează după numărul celor angajaţi. Cum numărul celor din mine, în producţie şi în zona auxiliară a crescut constant, şi randamentele au scăzut. Numărul mare de mineri şi alte categorii a dus la micşorarea randamentelor. Vom reveni.