• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 22 Septembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Sambătă , 17 August , 2019

După 30 de ani de la mineriade, revoluţii şi multe altele Fabuloasa analiză a lui Decebal Traian Remeș

Reporter: Cum a fost Maramureşul, România la momentul 1989, din punct de vedere economic, admi­nistrativ, politic?

Decebal Traian Remeş: Mai plin de oameni, mai urât din punct de vedere arhitectonic, mult-mult mai sărac înlăuntrul pereţilor, mai nespălat, mai flămând, cu uliţe de pământ în toate satele şi străzi din gropi aliniate în oraşe. Cu maşini puţine, cu garaje şi mai puţine, cu magazine goale, cu produse alimentare cartelate. Cu telefoane cuplate la majoritatea celor care le aveau instalate, dar adevărata majoritate nu aveau deloc. Cu câte 2-3 televizoare color pe câte o scară de bloc şi maşină de spălat şi stors rufe câte una pe bloc. Cu antene fuşerite pe toate acoperişurile pe care le răsuceam în toate direcţiile să „prindem ungurii”. Cu frig şi frisoane, cu apă caldă după un program nicicând respectat, cu un program TV seară de seară care lega telejurnalul de la 8.00 seara cu cel de la miezul nopţii cu câte un sfert de episod din vreun serial cu Izaura ori J. R. Cu cozi la fiecare magazin în care se aliniau sacoşe, pungi, scăunele, bătrâni la greu (moş ori babă), handicapaţi în cârje, măcar o pirandă cu câte un puradel în braţe şi ici-colo (de leac!) vreun bărbat ori o femeie în putere. Dacă nu erau încropite încă de pe când se întuneca, nu mai târziu de 2 noaptea începea însufleţirea lor.
Cam după ora 7 venea, când venea, marfa. Câţiva mai vânjoşi săreau la hămăleală şi erau primii serviţi. În forfota creată şi peste dialogurile purtate: ce au adus, cât au adus, până cam pe la care o să ajungă, lângă pirandă apăreau altele tot cu câte un puradel şi bărbaţi păroşi, puturoşi, ori juni care ţineau şi ei de acelaşi bulibaşă.
Ocupau în bloc prima linie a frontului înfometaţilor. Pirandă cu puradel, pirandă cu puradel una după alta şi apoi puradelul în braţe când la un burtos, când la un june ca să ia ce se dădea pentru două persoane, că şi puradelul era considerat persoană. Puradeii erau transfe­rabili ca şi rublele ruseşti în comerţul dintre ţările surori din CAER, unde mamă soacră era Uniunea Republicilor! Am uitat cum e şi aş putea continua un cincinal acoperind cu scris mărunt toate paginile Gazetei.
Economic, eram un judeţ muribund într-o Românie în comă. Fără datorii externe (cea mai mare şi im­par­­do­nabilă greşeală a lui Ceau­­şescu), sistemul bancar mondial nu risca nimic gâtuindu-ne complet pentru că nu avea bani de încasat de la noi (fac trimitere la cazul Greciei de ieri-alaltăieri. Prea datoare pentru puterile şi hărnicia ei, cam pe sponci, a fost salvată şi încă-i pe perfuzii de la casele mari de la care s-a împrumutat. Mortul nu mai plăteşte, cel viu oricât ar fi de sărac mai poate fi supt şi-i mai dai ca să trăiască, îi mai dai ca să-ţi tot dea).
Mineritul era ţinut în picioare ca să capete bani, ca salariu, nu ca şomaj, unii, mii de oameni pentru că în socialism nu e admisibil şomajul. Parte din platformele industriale erau legate direct cu „Na! Şi dă-mi de minerit”. Pierderile într-o econo­mie se duc din verigă în verigă pe lanţul care leagă între ele actorii din domeniu ca o epidemie între oameni prin atingere, strănut, tuse, scuipat şi contact sexual, să fiu scurt în frază.
Argumentez prin două exemple concrete. Hârtii doveditoare există (sau ar trebui să fie!) în arhivele anilor 1990-1991. Am fost contabil şef în 1988-1990 (noiembrie) la IPICCF. Am fost director economic din noiembrie 1990 până în octombrie 1991 la Ramira.
Guvernul Roman (chiar el însuşi a numit „industria românească o gră­madă de fiare vechi”!) a dat dispo­ziţie ca în toată economia ro­mâ­­nească să se corecteze prin stor­nări toate raportările false privind reali­zarea cifrelor de plan în măsura în care pot fi identificate. La IPICCF, stornările (doar pentru ultimul cincinal pe care nu am mai apucat să-l încheiem) au însumat o valoare care egala totalul raportat pe cele 11 luni ale lui 1989 deja raportate partidului, centralei şi ministerului. Deci acolo se minţea uşurel-uşurel lună de lună cu cât s-a lucrat şi realizat în fapt 11 luni. Din 47 luni scurse calendaristic din cincinal, pentru 36 luni era făcută producţia efectivă, iar pentru 11 producţie ioc şi minciună berechet sfinţită prin cârnat de semnături şi ştampile până la Consiliul de Stat al planificării unde trona Văcăroiu pe fotoliu, când nu-l trântea vodca sub masă.
La Ramira, situaţia avea alte pro­porţii, pe deplin explicabilă. Făcea parte dintr-o grupă de vârf a industriei româneşti şi avea grad I de organizare. IPICCF-ul cu piatră, ba­last, cărămidă ţigănească, nişte con­fecţii metalice rudimentare şi grad de organizare V, minţea mai modest. La Ramira se minţea cu ştaif, doar era în frunte, încovrigată, ca altele, în industria constructoare de maşini. Grosul din câte a construit l-a trimis prin nu mai ştiu ce „ex-imp”, adică export-import în cadrul CAER. La Krivoirog, de unde nici până astăzi România nu a încasat vreun chior, nici la Combinatul din Galaţi nu a ajuns vreo „peletă”.

Director la Ramira, am ajuns în 1991 la Ivano-Frankovsk să cer bani de la ucrainieni pentru ce livrasem la sovietici în timpul lui Gorbaciov. Au vrut să-mi dea buşteni de brad cam cât se tăia
într-un sfert de an în România. Deşi găsisem în Ungaria şi Austria debuşeu pe valută prin plăţi curente la fiecare livrare, mi­nistrul meu de atunci nu mi-a dat acord pentru „troc”. Nu mi-a dat, n-a dat el sau altul de după el altora de după mine şi n-a dat nimeni nimănui pe veci.
În câmp, la 3-4 km de oraş, unde erau cele două uzine spre care se făcuseră livrări, am fost primit cu braţele deschise. Cu votcă, fără să mă întrebe dacă aş dori o cafea sau o apă. Cu pâine neagră bună la gust, cu peşte şi două feluri de murături: sfeclă întreagă (dar măruntă) şi castraveţi amestecaţi cu ardei iuţi. În fiecare uzină după acelaşi tipic.
Şi-n fiecare uzină m-am aşezat cu directorul şi tălmaciul pe un fel de electrocar care ne-a dus de la treptele blocului administrativ în hale. Ţipenie de om nu era. O luam domol, în lungul unei hale, printre strunguri de Târgovişte de o parte şi strunguri de Arad pe cealaltă. La capătul halei, apreciată de mine cam cât două terenuri de fotbal puse cap la cap, am dat în semicerc, la dreapta şi în stânga coridorului, toată linia erau maşini unelte produse de Ramira, iar în dreapta o linie de maşinării din RDG. Ne-am întors la vodcă. Am aflat că uzina nu a fost pusă în funcţiune, că au munţi de utilaje încă în ambalaj, că n-au nici o sursă de finanţare, că
n-au co­menzi nici din fostele ţări surori, nici de la mama vitregă, nici de nicăieri. Am mai ras câteva vodci, am înghiţit peşte, sfeclă, castraveţi şi ardei iuţi şi în loc să ne ducem la culcare ca oamenii bine simţiţi ne-am dus la o cabană,
dintr-un fund de pădure, care apar­ţinuse gospodăriei de partid locale. Ce-au pus pe masă nu mai înşir, dar sub masă era covor veritabil de la mama lui pe care ne puteam prăvăli în orice moment ne-ar fi picat bine. La a doua uzină, aproape la indigo.
Târziu, în 1998, ca preşedinte la comisia buget-finanţe din Cameră, apoi în l999 ca ministru la finanţe am ajuns la Krivoirog. Acolo ştiam din documentaţia ce mi se pregătise că livrările de la Ramira (fostă IMUAS) se situează ca valoare pe locul 27 din lista integrală a datoriei. Nu le-am văzut, nu le-am cerut să mi se arate special. M-am plimbat printr-un oraş aproape pustiu făcut cu participare românească, care reprezenta a doua poziţie, că pe prima era fostul URSS.

La ce vă spun despre România nu­mai privitor la 3 locaţii din Ucraina s-au adăugat stornările din anii 1986 şi până la 1989 integral. Total pe minus 19 luni din 48. Nu mă străduiesc să conving pe nimeni că nu doar la IPICCF şi Ramira, în tot Maramureşul, erau mincinoşi din pix, şi nici că doar judeţul nostru era singura oaie neagră în România an­gajată plenar în întrecerea socialistă.
Administraţia: Vid legislativ din bulibăşeală, bâlbâială.
Roman, sătul de proteste în Bucu­reşti, unde IMGB făcea ordine, şi Iliescu cum simţea sula-n coaste chema mineri, a dat cu mucii în fasole: peste tot, întreprindere, insti­tuţie, regie, spital sau pompe funebre, conducerile să fie alese de oamenii muncii. Şi au ales paznici, liftieri, femei de serviciu, bucătari, frizeri, împingător de cărucior, cărători de targă pe ditamai directorul de spital. Cum ăştia erau majoritari vizavi de întregul personal medical... Peste tot la fel... Şi-au pus, cam peste tot, curul pe scaune neaveniţii. Democraţia se susţine prin vot în afara porţilor unor in­cinte. În spatele porţilor este obli­ga­torie ordinea, disciplina, as­cul­tarea şi executarea.
Tot Roman, devreme de tot, în februarie 1990, a obligat întreprinderi şi instituţii să angajeze ultima lepră cu precizarea, dacă nu-i ce le da de lucru să li se acorde concediu neli­mitat cu 50% din salariu. Cum nu mai venea nici o comandă de nică­ieri către întreprinderi şi instituţii, nu ştia nimeni cum, pe ce bază legală s-ar putea face, au forţat să primească concedii nelimitate cu 50% retri­buţie cohorte de peste tot.
În Bucureşti se scanda bezmetic „nu ne vindem ţara”, iar pe la toate gra­niţele era cărată fărâmă cu fărâmă, afară.
Judeţele şi comunităţile locale nu aveau nici un cap ales în vreun fel. Toţi erau numiţi şi nici măcar de guvern, ci de Frontul Unităţii Na­ţio­­nale. Frontul îngloba la grămadă chemaţi şi nechemaţi, dar avea la comenzi numai şi numai oameni din linia a II-a şi a III-a a partidului neantenizat când s-a ridicat elicopterul de pe CC şi Securitatea aparent dosită, dar cu mâna lungă bine exersată în cutricării.
Singurul meu contact cu adminis­traţia acelor doi ani (până în mai 1992) pe plan local s-a petrecut cu „primarul” judeţului, fost purtător de cizmă militară şi nou purtător de adidaşi albi, indiferent ce costum purta. După mineriada din februarie 1990 a transmis cu hârtie scrisă şi ştampilată la toţi contabilii şefi din judeţ că au de plătit către Centrala de Construcţii Căi Ferate şi Regio­nala de transport călători suma de...
Pe hârtia mea scria 6.000 lei (fe­bruarie 1990). Am primit-o, am mototolit-o şi am aruncat-o în coş. După cam o lună mă întreabă directorul meu (primul instalat în funcţia de şef al judeţului în 22 dec., cam pe la ora 13-14, unde a rezistat circa 48 de ore după care răzbit de somn a căzut lat) ceva despre o obligaţie de plată neonorată. Îi spun că aproape toate obligaţiile sunt neonorate, iar fără a-mi preciza care îi, nu-i pot da detalii.
Mai trece o lună aproximativ şi mă ia de o aripă să mergem la judeţ
că-i şedinţa lu’ peşte. Cineva citeşte o listă cu cei care n-au onorat decât parţial obligaţiile de natura celor la care m-am referit. O listă destul de lungă, şi roagă să se completeze plăţile.
„Primarul” judeţului, în adidaşi,
că-i vedeam pe sub masă (albi) şi cravată roşie la un costum verde, dă însuşi citire unei liste mult mai scurtă cu cei care „n-au avut bunul simţ” să plătească nimic. O termină, se mai chiorăşte peste ea şi-i sare ţandăra pe IPICCF. Una, strigă el către sală, ăştia aparţin chiar de Ministerul Transporturilor şi de CFR. A doua... dar nu-l mai las să spună.
- Cine merge la curve să meargă pe banii lui!
- Dar cine a mers la curve?
- Minerii din Valea Jiului.
- La cine le ziceţi curve?
- Celor care i-au chemat!
Primele mele aplauze la scenă deschisă într-o mulţime de oameni! Am plecat. Am aflat apoi de la director că nu s-a mai ţinut şedinţa. Bani n-am plătit!
Şi o singură tărăşenie administra­tivă în biroul ministrului Dan Constantinescu (Economie şi Industrie parcă) în aprilie 1991. Ne certăm ca la uşa cortului, eu cerându-i să mă lase să iau buşteni! Măcar de la ucrainieni! Şi el că nu, cu argumentul suprem că sunt incapabil să pricep diferenţa de fond şi de nuanţă între cliringul practicat între ţările foste socialiste şi trocul specific societăţilor primitive. Îi mai cer
să-mi dea originalul unei turnătorii la adresa fostului director general de la Ramira, cu care mă călcase pe mine nou înfiinţata Gardă Finan­ciară. Ei mi-au pus în mână o xerocopie doar că peste numele şi semnătura pârâciosului era înnegrit total. Cum minciuna era prea grosolană, voiam să ştiu cam cine este şi cât de aproape stă de fundul meu.
A mers ministrul la fişet, a luat un dosar, a venit la masă, l-a răsfoit, a dat peste ce căuta, a scos şi când mi-o întindea s-a răzgândit:
- Nu, nu pot face greşeala asta! Noi trebuie să ne apărăm informatorii!
- O!
- În pi…da mamii care v-a făcut. Căutaţi-vă director!
Am plecat la Consiliul Judeţean unde fusesem ales deja vicepre­şedinte. Cu un alt fel de ministru rămâneam la Ramira!
Am intrat astfel în politică!

Reporter: În primii ani de după 1989 s-au luat măsuri economice importante pentru Maramureş? Se putea face mai mult?

Decebal Traian Remeş: Eu nu pot identifica vreo măsură economică cât de cât importantă la nivel naţio­nal, anterioară anului 1998, în Maramureş cu atât mai puţin. Întreaga noastră economie a suferit convulsii cutremurătoare, s-a destruc­turat, s-a prăvălit spre „fundul curbei” an de an şi în fiecare an în parte, de la o lună la alta PIB-ul era mai mic decât cel precedent.
Cauze:
- Comerţul exterior (covârşitor ca import-export în cadrul CAER) din 1990 până prin 1996 nu a identificat pieţe noi.
- Fără datorie externă, dar cu livrări neîncasate imense de ordinul mi­liarde de dolari (Ucraina, Iran, Cuba), a sute de milioane de dolari (Egipt, Libia, Vietnam), a zeci de milioane de dolari din zeci şi zeci de ţări din Africa şi din toate fostele ţări socialiste, cu un refuz al sistemului bancar mondial de a credita România (plata anticipată a datoriei externe făcută de Ceauşescu între 1982-1988 a stricat multe socoteli ale băncilor care s-au trezit că pentru banii returnaţi anticipat de România nu au plasamente) şi am rămas fără finanţare.
Mie, personal, în 1998 un consorţiu de bănci cu care negociam un împrumut mi-au dat un răspuns brutal. După 2 săptămâni de negocieri nonstop zi şi noapte, ajunsesem să promit o dobândă de 18%. Am ajuns să promit acest nivel deşi nu erau nivele de peste 6-7% la împrumuturi, în toată lumea. Au zis că nu. Pe piaţa bancară „bălteau” bani, nu existau posibilităţi de plasament.
Un reprezentant al celei mai importante bănci din consorţiu mi-a spus cu toţi ceilalţi de faţă şi cu cei pe care îi aveam alături: - Domnule ministru, înţelegeţi că degeaba ridicaţi nivelul de dobândă pe care sunteţi dispus să-l acceptaţi, pentru România nu sunt bani!

Pentru ca România să fie primită spre finanţare se impunea:
- privatizarea (cei de afară
ne-au făcut şi liste concrete cu întreprinderi şi calendar);
- eliminarea tuturor subvenţiilor care nu erau acordate în ţările cu economie aşezată;
- legislaţie care să transfere competenţa către autorităţile locale (judeţ, municipiu, oraş, comună);
- legislaţie care să dea inde­pendenţă băncii centrale (la noi Banca Naţională);
- legislaţie prin care să se restruc­tureze sistemul bancar românesc şi statul să preia la o autoritate separată tot putregaiul din bănci;
- privatizarea obligatorie, pe ca­lendar, a 4 bănci;
- legislaţie de restituire a tuturor suprafeţelor deţinute de proprietari după reforma agrară din 1945;
- legislaţia de restituire (în na­tură sau în bani) a tuturor pro­prietăţilor din industrie şi comerţ înainte de naţionalizarea din 1948;
- legislaţia de restituire a tuturor imobilelor confiscate sau preluate abuziv între 1946 până în 1959.

Foarte multe altele printre care stingerea imediată a unor datorii litigioase. S-a dat o listă de ţări, caz, sumă, datoria iniţială, pena­lităţi şi majorări şi sume pretinse la zi.
Un singur exemplu: Suedia ţinea monopolul chibriturilor în România, în 1948. Au fost naţionalizate activele lor şi statul a achitat o anumită sumă. Aşa au procedat cu străinii. La români nu au dat nimic. În 1952 au deschis proces pre­tinzând încă 36 milioane dolari. În anii de sub Dej s-au purtat negocieri repetate, dar pe măsură ce partea română accepta o sumă mai mare, partea suedeză creştea pretenţiile.
Cu mine, suedezii au avut 19 întâlniri!
La prima au cerut 4,2 miliarde de dolari. La a 19-a se mulţumeau cu 210 milioane de dolari - nu bani, ci un număr de societăţi comerciale între care Roman Braşov (apreciat de ei la 15 milioane valoare ca centru de profit) şi Tractorul Braşov (18 milioane de dolari). Pe listă mai erau cam 20 de societăţi co­merciale. Nu am fost de acord. Pe prietenia dintre Năstase şi premierul suedez s-au plătit 100 mi­lioane dolari, în 2002, cred!
Ultima pretenţie a sistemului bancar internaţional a fost plata la zi a datoriei externe. La asta s-a ajuns în 5 august 1999.
Încet, cu poticneli, cu convulsii sociale s-au făcut toate, la rând. Semestrul II 1998 a însemnat prima creştere a PIB după prăbuşiri permanente, după 1990 an de an, lună de lună.

Creşterea PIB în sem. II 1998 a fost de cca 1,7%, iar anul 1998 a avut PIB egal cu 1997. În 2000, creşterea PIB a fost de 2,2%.
De atunci PIB-ul României a avut permanent creştere.
Fără a vorbi de vreo măsură strict economică, două măsuri legislative au avut impact şi în economia Maramureşului. Însă târziu:
- în 1999, declararea unor zone defavorizate care prevedeau regim de favorizare privind eliminarea taxe­lor vamale, eliminarea impozitării profitului reinvestit 10 ani conse­cutiv!

Maramureşul a avut cele mai mari perimetre din ţară, iar zona Băiuţ - Cavnic - Baia Mare - Tăuţii Măghe­răuş a fost cea mai întinsă din toată România. Din păcate, nu au existat suficiente iniţiative pe plan local în Maramureş pentru a profita de facilităţile oferite de lege, iar în 2002 guvernul Năstase a început să tundă dintre facilităţile noilor investitori.
Cei care demaraseră în 1999-2000-2001 au profitat 10 ani de lege. Au dat un oarecare suflu pe plan local!
- La 1 ianuarie 2000 a intrat în vigoare reducerea fiscalităţii (TVA redus TVA 0 (zero)) la construcţii de casă, clădiri administrative şi lăcaşuri de cult, impozit pe salarii, taxe vamale pe importuri din ţările CEFTA, impozit pe profit, cel pentru profit la export fiind coborât la doar 5%.
Din datele oficiale ale INS reiese că în 2000 societăţile comerciale şi regiile naţionale care au făcut exporturi au achitat de 4 ori mai mult impozit pe profit (5%) decât pentru 1999 când impozitul pe profit la export avea nivelul de 25%.
Actorul economic face evaziune fiscală când este supraîmpovărat şi dă bani la negru tuturor organelor de control (corupţie reală şi genera­lizată). Coborând nivelul de la 25% la 5% nici un actor economic nu a mai riscat (fac excepţie tembelii!!) - a plătit spre buget.
Reporter: Cum au influenţat
mineriadele situaţia generală?

Decebal Traian Remeş: Mineriadele au fost o pacoste pentru ţară, cu ecouri internaţionale. Deşi eram ministru de finanţe în 98-99 şi 2000, în America la FMI, la Trezoreria Americană, la întâlnirile cu bordul câtorva bănci întinse peste lume, la întâlnirile cu invitaţi ai ambasadei noastre acolo (era Geoană ambasador) şi pe mine mă întrebau des­pre posibilele pericole ale unei noi excursii pentru a planta flori în capitală a celor care erau consi­deraţi o „maree neagră” posibilă încă şi periculoasă din cale afară pentru derularea în anii următori a unor programe economice care să-i permită României creştere econo­mică şi vlagă financiară suficientă spre a returna credit.
Nici chiar în 2007 la Bruxelles, după ce intrasem deja în UE, nu le era limpede tuturor că nu poate izbucni o altă mineriadă. Nu mai aveam suficienţi ortaci, Cosma se stafidise, dar ei, colegi de rang egal din celelalte ţări comunitare mai credeau că poate, poate…
Mineriadele anterioare lui mai 1990 au băgat în urne voturi zdrobitor majoritare pentru comunişti fără carnet, dar cu apucături nelepădate. Cea din septembrie 1991 a trântit guvernul Roman. Ne-am trezit cu Stolo în Palatul Victoria. Premier mai limitat ca ăsta n-a avut România în toată istoria ei chinuită, dacă-l pui în cumpănă cu guvernele de sub Dej, ori Ceauşescu. Un egal în nulitate, închistare şi câinoşenie există din păcate: Cioloş. Cioloş şi cu papagalii lui au fost „guvernul meu” după zisa lui moş Klaus. Guvernul fiind al lui Klaus înseamnă că România (asta este până la urmă ţara noastră) nu a avut guvern un an întreg.
Deşi nu ştiu cu promptitudine dacă unul, doi, trei, câţiva mineri din Maramureş vor fi participat la vreo mineriadă, totuşi e ca şi cum n-ar fi fost.
Reporter: Dar în Maramureș au fost consecințe?

Decebal Traian Remeş: În 1994, în primăvară, am ajuns cu regretatul Bindea în cabinetul lui Văcăroiu cu mâna întinsă după bani. El era prefect numit, eu preşedinte ales al Consiliului Judeţean. Văcăroiu era reprezentant al puterii în Bucureşti, eu eram vârful puterii în Maramu­reş. El se milogea la stăpân, eu pre­tin­deam, refuzând să fiu vasal. Deşi bonom de felul lui, Văcăroiu văzând că nu mă dau dus cu mâna goală cheamă în ajutor pe Florin Geor­gescu, ministru de Stat şi mi­nistru al Finanţelor, pe Hrebenciuc capo di tutti capi şi secretar general al guvernului, care vine de toartă cu cutricarul şcolit cu toate tertipurile în anii petrecuţi la pupitrul de tras sfori, în vechiul regim, Octav Cozmâncă.
- Explicaţi-i Dvs., d-lui preşedinte de la Maramureş că n-avem de unde, că nu-i momentul potrivit, că dacă le dăm dumnealor vin peste noi toţi colegii domniei sale din toată ţara.
Şi mi se explică mai pe limba mea de către Florin Georgescu, mai pe limbă măgărească de către Hrebenciuc, care înregistrase un fotbalist (Răducanu?!) la Săvineşti precum contabilii din CAP-uri măgarii şi catârii colectivului. Îl cumpărase primăria Bacău (Sechelariu era primar, parcă!) la sfatul şi influenţa lui Hrebenciuc (atunci prefect de Bacău) şi deşi SRL-ul avea sediul social în Săvineşti, jucătorul juca la echipa din Bacău.
Începuse să-mi explice şi Coz­mâncă într-o limbă de lemn îndelung exersată.
Prietenul meu Bindea - Dumnezeu să-l ierte! - tot repeta: am înţeles, am înţeles şi trăgea de mine: Hai­deţi, domnule preşedinte, haideţi! Haideţi că trebuie să mergem acasă!
Cozmâncă tace, iar Văcăroiu îşi trage ochelarii pe vârful nasului şi mă priveşte întrebător:
- Ne-am făcut înţeleşi, d-le Preşe­dinte?
Mă scol şi le spun tuturor:
- Stimaţi domni, am limitele mele şi n-am înţeles. Pe de altă parte aveţi limitele dumneavoastră şi nu vă puteţi exprima suficient de limpede. Eu vă spun ceva simplu şi clar ca bună ziua: Mă duc acasă şi organizez o vizită de lucru a minerilor moroşeni la Bucureşti, 10-12 mii poate că aduc de acolo. Până ajungem noi aici află alţi ortaci şi poate vin din proprie iniţiativă la bairam.
Bindea a leşinat! Cât l-am adus pe el în simţiri, Florin Georgescu mi-a zis să cădem la pace. Mi-a promis 80% din cât cerusem. I-am spus că nu plec din Bucureşti înainte de virarea banilor. Pe loc a rezolvat ca­zare şi tot tacâmul la Hotel Triumf, al RAPPS pe atunci. În dimineaţa următoare au plecat banii şi noi după amiază cu avionul.
Concret, o a doua influenţă. Guvernul perfectase înainte de a intra eu în cabinet un împrumut nerambursabil de nu ştiu ce valoare pentru a putea fi acordate salariile pe câte 36 luni la 117.000 de mineri cu condiţiile: se fac reduceri dintre minerii cu vârsta în prag de pensionare, iar cei reduşi prin plăţi compensatorii se vor muta în locurile de provenienţă. Banca Mondială dădea acest împrumut nerambursabil ce viza în special Valea Jiului spre a şubrezi nucleul dur de acolo şi inclusiv viitoare mineriade. Una ne înţelesesem şi alta am făcut.
Ajuns în guvern m-au frecat să iniţiez o ordonanţă de urgenţă vizând plata integrală, o singură dată, a întregii sume, nu lunar ca un salariu, trei ani la rând, şi să fie exclusă de la impozitare suma. Pe de altă parte, s-au purtat negocieri cu Banca Mondială, creditul ajun­gând să acopere cam 235.000 de ortaci. A dispărut şi condiţionarea privind vârsta. Tineri sau bătrâni, ortaci analfabeţi sau ingineri, cam jumătate din Valea Jiului şi restul de prin toate bazinele miniere s-au luat la întrecere care să-şi piardă locul de muncă. Cum n-au încăput toţi doritorii pe listă, cei nemul­ţumiţi au deschis procese civile, de unul sau altul câştigate în instanţe, de alţii, nu. Câţi au fost din Mara­mureş, habar nu mai am.
Legat de condiţia relocării la baş­tină vă spun că nu au respectat-o nici 1%.
În Valea Jiului au rămas să-şi bea banii cu inconştienţa prostiei, repede, că erau mulţi. Poşircă ordi­nară la crâşme infecte se vindea în Vale la preţ de băuturi fine, la localuri de fiţe în Bucureşti. Au terminat banii, au dat în foame şi s-au aliniat în spatele lui Cozma spre Bucureşti unde îi aştepta Vadim cu braţele deschise şi Iliescu să-i aplaude.
Poliţia lui Dejeu a căpătat chelfă­neală la bucată, armata lui Babiuc s-a retras sistematic pregătind o ultimă linie de apărare la km. 36 al singurei noastre autostrăzi, în anii aceia.
Radu Vasile m-a luat cu el spre aeroportul militar de pe Otopeni. Căcălău de generali prezenţi! Au zis că nu există condiţii prielnice de decolare pentru vreun avion sau elicopter. Că nici un pilot nu-şi asumă responsabilitatea. Că meteorologii prevăd o îmbunătăţire abia peste 72 de ore. Nu se poate pe sus, am luat-o pe roţi până la Predeal cu două maşini de poliţie, faţă-spate. Acolo ne-au luat altele înmatriculate la Braşov. La Făgăraş, altele înmatri­culate la Sibiu. Într-o benzinărie de la marginea Făgăraşului s-a urcat în maşina premierului, episcopul Ioan (astăzi mitropolit al Banatului). Pe valea Oltului, la graniţa dintre Sibiu şi Vâlcea, maşinile de poliţie au oprit. L-a anunţat careva pe premier că au ordin de sus să nu ne mai însoţească decât dacă ne întoarcem. A coborât şi sepepistul din maşina premierului. Noi, premier, un episcop şi şoferul lor, eu şi şoferul meu ne-am dus la Cozia unde...
Am scris olograf un protocol asu­mându-mi trei puncte: punctul al IV-lea prevedea 1 milion de lei (banii vremii) pentru Jiul Petroşani şi asumat de Berceanu telefonic, la punctul V, o sponsorizare pentru Sfânta mănăstire unde cădeam la pace. Protocolul cu trei scrisuri de mână, spre vreo treizeci de semnături ale ortacilor şefi de sindicate cu semnătura unui secretar de stat, a mea şi a premierului este în arhivă, a circulat prin presă, s-a tradus de Geoană trezorierului american, în biroul acestui mahăr al lumii care l-a scos din propriul fişet într-o xerocopie. Era în ianuarie (parcă 19) 1999, ultima mineriadă.

Reporter: Intrarea în structurile NATO şi apoi în UE au influenţat în bine sau în rău situaţia Maramureşului?

Decebal Traian Remeş: Intrarea în NATO, benefică pentru ţară, ga­ranţie oarecum sigură pentru vii­torul nostru, nu prea a însemnat (eu nu am informaţii!?!) nimic pentru Maramureş. Prin amplasarea efec­tivă de tehnică şi efectiv curg şi bani, aprovizionări cu diverse, cazări, consum în alimentaţie pu­blică etc., până şi un contingent de curve mai curăţele.
Intrarea în UE în mod categoric înseamnă un număr mare de afaceri (mici, mijlocii, mari) finanţate de la parţial spre integral, multe drumuri, reţele de apă, canalizare, gaz pe proiecte ale primăriilor, reconso­lidări şi refaceri de clădiri, inclusiv locaşuri de cult, dotări în şcoli, în reţeaua sanitară, subvenţii multe în agricultură, zootehnie, piscicultură.
Din păcate, n-am tras nici într-un an decât parte din ce era bugetat pentru România, iar Maramureşul ca judeţ este sub media naţională.
Concret, sunt instituţii la nivelul judeţului care vă pot pune la dispo­ziţie exhaustiv liste pe domenii şi obiective cu nivele de sume.
Personal, trăiesc un neostoit regret (o fi subiectivismul meu îngust?) că n-am prins un post la agricultură, decembrie 2008. Programul de dezvoltare rurală (13 miliarde de EURO atunci pentru bugetul septenal al UE.) ar fi înghiţit toţi banii până la ultimul eurocent. Am plătit cele mai mari vârfuri de datorii eterne, cât am fost la finanţe, din toată istoria anterioară a României. Mi-am pus ţara în cap, i-am „belit” pe românii contribuabili, de moment, să nu le belească alţii copiii şi nepoţii şi să le tăbăcească pieile.
Pentru a aduce banii de la UE destinaţi ruralului aş fi „belit” mai abitir toată funcţionărimea din subordine să curgă proiect după proiect, să se avizeze, să se pună în executare, să se respecte fiecare termen până la punerea în funcţiune.
Aş fi trântit cu pumnul în masă la fiecare întrunire cu capii UE, cum am făcut-o şi-n biroul directorului general al FMI, în octombrie 1998, la 8 zile după depunerea jură­mântului ca ministru. Gestul este reţinut în cărţi publicate. Eram între Radu Vasile, Mugur Isărescu, Geoană plus alţi mulţi.
Pumnul meu a avut două efecte:
i-am speriat pe cei de lângă mine pentru câteva minute, apoi i-am avut aliaţi, sfătuitori, confidenţi în multe reuşite. Am bruscat şi grăbit schimbarea de atitudine a FMI faţă de România. Pentru România aş da cu pumnul şi-n... Doamne iartă-mă!

Reporter: Închiderea mineritului a fost o necesitate sau se putea amâna sau face într-o manieră diferită? Doar reducerea activităţii, de exemplu.

Decebal Traian Remeş: Problema poate avea abordări diferite. Eu sunt economist. Berceanu (ministru al Economiei) este inginer. Aero­nau­tică sau cam pe acolo. Bud (fost deputat de MM) este inginer miner, sau cam pe acolo. Cu Berceanu vedeam identic. De sus în jos. Bud vedea (fiind cârtiţă în galerii) de jos în sus. Eu socoteam aritmetic.Bud o face cum nu mi-a spus niciodată.
Nu ne dă la fel. Mie toate socotelile îmi evidenţiază pierderi, ale lui toate, câştiguri. Ale mele sunt în lei. Ale lui în tone. Tonele de steril nasc munţi. Găuri în adânc, munţi deasupra. Eu mă sperii de golul din buzunare. El se făleşte cu munţii şi cred că jinduieşte să fie botezat unul cu numele lui. Mie mi-e frică de blestemul urmaşilor, pe el îl încântă că se vor pişa şi câini şi oameni pe muntele ce-i va purta numele.
„Munţii noştri aur poartă!” a fost un adevăr pe vremuri. Astăzi e doar un cântec trist. Şi nu-i nici argint nici cupru, nici fier, nici cărbune în munţii noştri. Zăcămintele Româ­niei, aproape toate, implică o chel­tuială de exploatare în care numai energia electrică şi carburanţii au aceeaşi valoare cu preţul de bursă la ce am scoate scormonind pământul. Necesitate? Mai degrabă depăşirea limitei de suportabilitate. Imperativ, înghiţit cu noduri sau blocat în gât. Ne mai sufocă încă!

Reporter: Cum vedeţi acum nordul ţării faţă de cum era la începutul anilor ’90?

Decebal Traian Remeş: Nordul ţării cuprinde Satu Mare, Maramureş, Suceava şi Botoşani. Fiecare judeţ cu specificul său, cu problemele sale. Nu se constituie nici în comunitate economică, nici în comunitate socială.
Maramureşul este tot atât de departe ca în 1990 de Bucureşti şi Viena. Pe roţi ajungi mai degrabă la Viena.
Pe tren, în 1989, ajungeai cu acce­leratul în sub 8 ore la Bucureşti, astăzi ajungi cu rapidul în peste 12 ore.
În 1989 nu se mişca nimic în Maramureş fără comandă şi aprobare de la Bucureşti, astăzi funcţio­nărimea şi pensionarii mai depind de alocări bugetare aprobate la centru. Tot ce există şi mişcă în economia privată depinde de priceperea patronatului să-şi găsească piaţă.
Până în 1989, maramureşenii (mai ales cei de peste deal) plecau în Dobrogea, Muntenia, Banat cu căţel şi cu purcel, din primăvară până în toamnă să lucreze în IAS-urile şi CAP-urile vremii, pentru bucate.
Contingente mari de salariaţi din anumite industrii erau detaşaţi la canale (Dunăre - Marea Neagră şi Bucureşti - Dunăre), la Casa Popo­rului sau la alte mari şantiere.
Astăzi, zeci de mii de maramu­reşeni s-au dus din proprie iniţiativă înspre toate zările.
Maramureşul are o populaţie sensibil redusă faţă de 1989, fiecare localitate din Maramureş cred că este în aceeaşi situaţie. Pe deasupra, a scăzut natalitatea.
Până în 1989, maramureşenii veneau negreşit înapoi. Astăzi revin doar o parte din cei plecaţi.

Reporter: Ar mai fi ceva de spus?

Decebal Traian Remeş: Orgolios fiind, cred că aş avea foarte multe lucruri importante de spus.
În adolescenţă am citit (nu ştiu unde, nu ştiu ce autor) că „succesul unei vorbe depinde nu atât de gura care o rosteşte, cât de urechea care o ascultă”. Astăzi, om bătrân, rememorându-mi mie propriile pă­ţanii, apreciez că cel mult o vorbă din 10 a avut succes. Admit că voi fi rostit şi foarte multe prostii, dar am convingerea proprie că multe din vorbele mele s-au întâlnit cu urechi plasate pe capete de po­trivnici sau tonţi.
Se apropie împlinirea a 12 ani de când am intrat într-o muţenie auto­im­pusă, aproape totală.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.