Duminica Sfintei Cruci – hotar duhovnicesc al Postului Mare

Cel mai mare eveniment al celei de a treia săptămâni din Postul Mare este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scrip­turilor și știința tuturor celor văzute și cugetate”.
Crucea este pe de o parte semn omenesc, iar pe de altă parte este semn dumnezeiesc. Semn omenesc întrucât omul a fost plăsmuit de la început în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Însă, de când Hristos S-a răstignit pe ea, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață.
Cele două înțelesuri au rămas împreună. În viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie să o ducă tot creș­ti­nul în urma Hristosului său, după cuvântul Lui: „Cine vrea să vină după Mine…să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”(Luca 9,23).
Privită omenește, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuind să își poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea, iar crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul Hristos însă a deschis o nouă perspectivă Crucii: sufe­rință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții.
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, scep­trul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și a diavolului, „armă nebiruită”, „viața și învierea”.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împăr-tășesc sub semnul Crucii. De la naștere până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului.
La slujba Utreniei acestei Duminici, după Doxologia Mare, Sfânta Cruce este adusă în procesiune solemnă în mijlocul bisericii și rămâne acolo pentru întreaga săptămână. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferință, ci în termeni de biruință și bucurie. Mai mult decât atât, cântările Canonului Duminicii sunt luate din slujba pascală – Ziua Învierii – iar Canonul este o parafrază a Canonului Paștelui.
De ce toate acestea? Înțelesul este clar. Suntem la Înjumă­tă­țirea Postului. Pe de o parte strădaniile duhovnicești, dacă sunt sincere și consecvente, încep să se facă simțite. Povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin și încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, parcurgând drumul până la un punct, începem să vedem sfârșitul călătoriei noastre, iar razele Învierii cresc în strălucire.
Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră. Însă, nu putem să ne luăm crucea și să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra Sa pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuiește, nu a noastră! Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens, ci și putere tuturor.