• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 24 Noiembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 23 Octombrie , 2020

Dragomirești, oraș-martir al luptei anticomuniste

Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care Dragomireşti a fost declarat „Oraş-martir” al luptei anticomuniste. Senatul a adoptat deja proiectul, ca prim for sesizat, pe 23 aprilie, iar acum legea merge la promulgare.

 

 

„În semn de omagiu adus membrilor grupului de rezistenţă anti­comunistă din Munţii Ţibleşului şi ca o alinare pentru urmaşii celor care au luptat împotriva regimului comunist ateu, oraşul Drago­mi­reşti, judeţul Maramureş, se declară «Oraş-martir» al luptei anticomuniste”, se arată într-un proiect de lege adoptat de Camera Deputaților săptămâna trecută.
În Dragomireşti s-a format cel mai numeros nucleu de rezistenţă anti­comunistă din Maramureş. Lotul Dragomireşti era format din circa 40 de persoane, avându-l în frunte pe plugarul Ioan Ilban. În anul 1949, grupul a intrat în vizorul Securităţii, dar nu a putut fi anihilat. Pentru a se răzbuna, orga­nele de represiune au tăbărât asu­pra comunei Dragomireşti ares­­tând peste 150 de persoane din familiile şi rudele plugarilor. Chiar şi copiii de câteva luni au fost încarceraţi, numai pentru „vina” că părinţii lor făceau rezistenţă în munţi. Toţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, alţii au fost ucişi, cum este cazul lui Ilie Zubaşcu, despre a cărui moarte familia nu are nici astăzi date oficiale.

Povestea a început în 1948. Mulţi dintre localnici au luptat în război, au fost în prizonierat în Rusia şi au înţeles cât de cruntă era teroarea comunistă care s-a abătut asupra ţării. Aşa a apărut o organizaţie anticomunistă formată din oameni tineri, intelectuali sau simpli ţărani care erau hotărâţi să-şi apere libertatea şi ţara chiar cu preţul vieţii. Gruparea din jurul localităţilor Dragomireşti şi Săliştea de Sus era în strânsă legătură cu Gruparea fraţilor Popşa, care acţiona în zona Ieudului. Dar mişcarea a fost de­conspirată rapid. Întâi „au căzut” fraţii Popşa, apoi efectul s-a propagat şi la Dragomireşti.

Membrii grupului au fost desco­periţi în luna mai 1949, dar au reuşit să fugă în pădure, în Munţii Ţibleşului. Acolo au întâlnit pe fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca din Săliştea de Sus, care le-au dat arme şi grupul de partizani s-a mărit. Este vorba des­pre Ioan Ilban, Ianoş Rubel, Ilie Zubaşcu. Între timp, li s-au ataşat Dumitru Pe­tro­van, Ion Petrovan şi Vasile Ofrim. Celor şase li s-a mai adău­gat Ioan Ardelean.
În timpul verii au trăit în diferite colibe iar după venirea frigului şi-au încropit adăpost de iarnă la „Piciorul văii calului”, unde au stat 6 luni, cu excepţia lui Gheorghe Paşca care s-a retras spre comuna Săliştea unde putea fi mai uşor alimentat de rudele sale, trăind astfel izolat.
În februarie 1950, adăpostul a fost descoperit de un paznic de vână­toare, Gheorghe Şimon-Răchită. Acesta a promis partizanilor că nu-i va denunţa, dar până la urmă i-a trădat şi a început să umble cu se­curiştii pe urmele lor. Prevăzător, Ilie Zubaşcu, unul din cei mai buni partizani din grup, a propus schimbarea adăpostului. Într-o zi au auzit semnalul convenit cu Ră­chită. Venea cu o mulţime de securişti care încercuiau zona. Partizanii au ieşit din încercuire şi timp de o lună au stat liniştiţi în pădurea de pe Măgura. În altă zi a dat peste ei un dezertor, care a fost sfătuit să se predea şi a jurat că nu-i va denunţa. După două săptămâni s-au trezit încercuiţi de trei cordoane de securişti. Partizanii s-au despărţit în grupe de câte doi şi au scăpat şi de această dată.

Una dintre primele victime ale grupului de la Dragomireşti a fost Dumitru Paşca, împuşcat mortal în februarie 1950. După ce fratele său a fost ucis, Gheorghe Paşca a plecat spre Săliştea de Sus, cu secu­riştii după el, conduşi de acelaşi Răchită. Paşca l-a avertizat prin diferiţi oameni, dar Răchită a continuat să-l urmărească, până când a primit un glonţ drept în frunte.
Gheorghe Paşca a murit în păduri, împuşcat în ziua de 6 februarie 1956. Ceilalţi membri ai grupului au păstrat mereu legătura cu familiile prin alţi consăteni, care le-au dat şi alimente şi informaţii. Dar, pentru a-i sili să se predea, anchetatorii le-au terorizat familiile, au eliminat copiii de la şcoală.
Securitatea nu le-a arestat numai soţiile şi copiii, ci şi părinţi, rudenii­le, vecinii. Maria Ionescu, o local­nică a povestit că: „Beciurile de aici a doctorului Iusco amândouă au fost ticsite de oameni luaţi de la treabă şi în felul acesta i-au obligat pe cei fugari, erau 7 fugari, să se prezinte. Au lăsat numai copiii acasă şi în fiecare curte era un soldat şi nu dădea voie nici copiilor să meargă la grajd să hrănească animalele sau să le adape. Şi atunci siliţi fiind n-au avut ce să facă, s-au prezentat. Dar nu ne-au dat drumul imediat”.
Unul din membrii grupului, Ilie Zubaşcu a fost capturat şi dus la Securitatea din Sighet unde a fost ucis în timpul anchetei.
Un prim proces al grupului din Dragomireşti, inculpaţii fiind în majoritate din rândul susţinătorilor fu­garilor, a avut loc la 3 martie 1951. Au fost condamnaţi în lipsă Ion Şt. Ilban, Ilie Zubaşcu şi Ioan Ardelean la 15 ani de muncă silnică.
Ceilalţi primesc condamnări mai mici: Dumitru Ardelean - 5 ani, Va­sile Ţicală „a Lupului” - 6 ani, Vasile Ţicală „lui Grigore” - 5 ani, Dumitru Iusco - 6 ani, Ioan Neţ - 4 ani, Petre Hotico - 4 ani.
După prinderea fugarilor şi ares­tarea sprijinitorilor apare un nou dosar care s-a judecat la 13 martie 1951. Cea mai mare condamnare o primeşte Ioan Ilban - 10 ani temniţă grea, restul pedepselor variind între 6 luni şi 7 ani.
Cu toată represiunea Securităţii, rezistenţa anticomunistă din Dra­gomireşti nu a fost înăbuşită. Eve­nimentele din Decembrie 1989 au fost prevestite oarecum cu doi ani mai devreme, de o acţiune a unor tineri care i-au făcut o înmormân­tare simbolică lui Ceauşescu.
Pe lângă cei uciși sau umiliți în închisorile comuniste, au avut de suferit și cei rămași acasă, în „închisoarea mai mare”. Umilința supremă a avut loc în 1962, când sătenii au fost constrânși să intre în C.A.P., iar cei care au refuzat au plătit ca preț viitorul copiilor lor, cărora li s-a refuzat înscrierea la licee și facultăți sau au fost pur și simplu exmatriculați.
Nici Mănăstirea Dragomirești nu a scă­pat de tăvălugul regimului comunist, fiind incendiată de trupele de Securitate deghizate în țărani, îmbrăcaţi în haine de iarnă de pe Valea Marei, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1949. Din cenușă au fost recuperate doar o cădelniță și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, considerată făcă­toare de minuni, care se mai păstrează la Mănăstirea „Sf. Ilie” din Drago­mi­rești, care a fost ulterior recons­­truită.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.