Dosarele X: retrocedările ilegale pornesc din arhive

Zeci de hectare de pădure, imobile şi moşii întinse. Ne retrocedăm ţara, pe „bucăţi”, în mod ilegal I În ultimii 25 de ani, dintr-un act de reparaţie, retrocedările au devenit un flagel al abuzurilor I O afacere imensă, cu consecinţe economice şi politice pe măsură, care pleacă de la hârtii pe care nu le cunoaştem sau nu vrem să le cercetăm.

Retrocedări ilegale care contestă, practic, Tratatul de Trianon şi restituiri de proprietăţi în baza unor documente cel puţin controversate. Maramureşul are o bulină mare şi roşie pe harta retrocedărilor post-decembriste prin amploarea fenomenului, dar mai ales prin natura sa ilegală. Iar acest flagel porneşte de la documente. Hârtii din arhive pe care românii nu vor sau nu pot să le cerceteze.

Se ştie că documentele de fond funciar ale Maramureşului au fost „risipite” de-a lungul vremii dincolo de Tisa, în Budapesta şi chiar prin ţară. De exemplu, prin 1992, două sute de metri liniari de document au fost mutate la Alba şi Vâlcea şi s-au „întors” la Arhivele maramureşene abia prin 2008.

Una dintre cele mai spinoase probleme din categoria retrocedărilor o reprezintă cazurile optanţilor unguri, care, deşi au fost despăgubiţi în aur de Statul român, acum îşi reprimesc proprietăţile. Multe primării, neavând avocaţi angajaţi, n-au ştiut cum să se apere, alţii, deşi vor, nu găsesc documentele necesare. Surse din domeniu ne-au declarat că aceste dosare pot fi găsite eventual „întâmplător” sau pe localităţi şi căutarea lor devine o muncă sisifică: „Le consultă şmecherii care sunt interesaţi. Nimeni nu se leagă la cap, se găsesc în dosar, dar nu cu titlul acesta. Se găsesc întâmplător. Am văzut listele cu optanţi din câteva localităţi şi m-am îngrozit. Ca să poţi să-i contracarezi trebuie să vrei şi să vezi arhivele dacă s-au retras nobilii respectivi sau nu. E un proces foarte laborios. Erau echipe de unguri şi evrei care veneau şi cercetau în arhive, ziceau că cercetează nu ştiu ce, dar ei căutau un registru, un indiciu despre un fost proprietar şi cumpărau drepturi litigioase”. Dintre „grofii unguri”, cel mai cunoscut caz este domeniul Teleki, proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropriat bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost revendicate.

Sub semnul întrebării sunt şi retrocedările acordate celor care s-au refugiat cu armatele germane. De exemplu, groful Degenfeld a primit proprietăţi importante în Ardusat şi, în instanţă se află un alt proces de retrocedare cu Fărcaşa. Potrivit unui document de specialitate, realizat pe baza fondului din Arhivele Satu Mare, se arată că: „Potrivit prevederilor Legii de Reformă Agrară, suprafeţele aparţinând celor fugiţi cu armatele germane şi ungureşti, au fost expropriate în întregime. Astfel de cazuri au fost în Homorodul de Jos, Lipau, Cărăşeu, Borleşti şi Sâi „(...)unde au fost expropriate suprafeţele şvabilor şi a ungurilor fugiţi.”

În Plasa Ardusat „(…) majoritatea îndreptăţiţilor au fost: împroprietăriţi din întinsele moşii ale lui Degenfeld Paul şi Maximilian, iar cei din Plasa Şomcuta Mare din moşiile conţilor Telaky Pal şi Adam.“

Controverse există şi în privinţa retrocedărilor din Ţara Lăpuşului pentru urmaşii lui Banffy. Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Ungaria interbelică, care a fost şi el, ca mulţi alţii, declarat criminal de război, ca urmare a instigării sau participării la unele acte criminale de cruzime şi masacrare a populaţiei române din Transilvania. Castelul din Rohia (unde acum funcţionează o şcoală comunală) a fost construit prin secolul XVIII de către contele Banffy. Domeniul face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare.

În cadrul comisiei locale exista o controversă legată de acest caz. Disputele au ca puncte de plecare informaţia, încă neconfirmată, că, prin 1940, baronul Banffy ar fi vândut castelul şi domeniul său unui domn Archos, un ungur care a venit din SUA şi s-a stabilit cu familia în România. Alte documente susţin faptul că baronul şi-ar fi vândut tot prin 1940 bunurile oamenilor din sat, însă fără să fi avut loc intabularea.

Câteva exemple date de Curtea de Conturi sunt edificatoare în acest sens: prin decizia Judecătoriei Vişeul de Sus, Marian Rodica a devenit proprietară a 8.820 hectare de pădure în Munţii Maramureşului, în luarea deciziei fiind folosit un testament prin care respectiva persoană era moştenitoarea unui pat şi a unui scrin secretaire.

La acestea se adaugă şi caturile cu moştenitori fictive. Un astfel de caz a fost descoperit de Curtea de Conturi. În raport se arată că o anume Rodica Marian solicită reconstituirea dreptului de proprietate asupra întregii păduri deţinute de Simion Pop în Munţii Maramureşului.

Potrivit raportului Curţii de Conturi, solicitarea are la bază un certificat de moştenitor (nr.879/22.05.1991) ce avea înscris la masa succesorală „un pat, un scrin secretaire şi diverse bunuri de uz casnic şi gospodăresc” întocmit ca urmare al unui testament din 1986 al Olgăi Fonai (dat cu 46 zile înainte de a muri) în care se consemnează „toate bunurile mele care vor mai exista la moartea mea să fie luate de Rodica Marian, care m-a îngrijit şi mă îngrijeşte şi de care m-am ataşat sufleteşte”.

Potrivit Curţii de Conturi, Simion Pop (decedat în 1920) a deţinut în proprietate pădurea Tibău din Munţii Maramureşului în suprafaţă de 10.019 ha care, la data preluării de către stat (conform înscrisurilor din cartea funciară) era în proprietatea Irinei Simion (văduva lui Pop Simion) – 5.009 ha, Zorei (fiica adoptivă, căsătorită Udrea, decedată 1956, fără moştenitori) – 1.670 ha, Olgăi (fiica adoptivă căsătorită Fonai, decedată 1986, fără moştenitori) – 1670 ha şi a lui Pop Simion jr. (decedat în 1947, fără moştenitori) – 1.670 ha.