Direcţia pentru protecţia intereselor proprii

Deşi, teoretic, ar trebui să lupte pentru protecţia drepturilor copilului, toate mecanismele sistemului bolnav denumit DGASPC (Direcţia Generală pentru Protecţia Copilului şi Asistenţă Socială) funcţionează tocmai împotriva intereselor copiilor “nimănui”. Incompetenţa conducerii şi opacitatea sistemului condamnă copiii la instituţionalizare.Maramureşul este codaşul României la numărul de copii adoptaţi.

Un singur copil adoptat şi două dosare în lucru. O statistică sumbră care clasează Maramureşul pe ultimul loc la numărul de copii adoptaţi în 2012. Până la mijlocul lunii noiembrie a anului trecut, “profesioniştii” de la Direcţia Generală pentru Protecţia Copilului şi Asistenţă Socială Maramureş au reuşit să rezolve un singur caz de adopţie. Mai marele direcţiei, Nicolae Boitor, a bâjbâit scuze puerile, ca şi lipsa de personal şi birocraţia. Culmea, cu aceeaşi lipsă de personal şi aceeaşi legislaţie stufoasă, în alte judeţe a fost posibil. Cum? A, poate există un management performant. Inclusiv, preşedintele Oficiului Român pentru Adopţii, Bogdan Panait, identifică mai multe probleme, printre care şi faptul că direcţiile nu sunt, aşa cum ar trebui, “avocaţii” copiilor, aşa cum a declarat pentru presa centrală. În opinia sa, reprezentanţii Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului ar trebui să dea fiecărui copil abandonat de familia naturală şansa de a deveni adoptabil şi de a avea o a doua familie, lucru care în realitate nu se întâmplă, mai ales când este vorba de copii mai mari sau cu probleme de sănătate.

În total, în România sunt instituţionalizaţi circa 60.000 de copii, însă doar 1.602 dintre ei au fost declaraţi adoptabili în 2012. Iar Maramureşul se află pe ultimul loc. Personalul insuficient, lipsa de interes, prejudecăţile, legislaţia, lipsa tribunalelor pentru minori, toate acestea sunt enunţate ca fiind motivele pentru care majoritatea copiilor rămân în sistem până ajung adulţi, fără ca măcar să aibă şansa de a fi declaraţi adoptabili, deşi toţi, indiferent de vârstă, de starea de sănătate sau de etnie au, teoretic, dreptul de a avea o familie. Asta deşi, nu e nici în interesul copilului şi nici al statului ca acesta să rămână în “orfelinat”.

Numai că foarte mulţi dintre cei care s-au încumetat să încerce adopţia şi-au dat seama că sistemul e făcut în aşa fel încât să te determine să renunţi. O familie din Baia Mare povesteşte, sub protecţia anonimatului, ce i-a determinat să renunţe la adopţie: „Acum am înţeles că legea e mai simplă, pentru noi a fost imposibil. Nu aveau copiii din orfelinate statutul de adoptabil. Trebuia să renunţe trei ramuri de rudenii la copil. Erau apoi o mulţime de acte la dosar. Ancheta socială e prima. Trebuie să vină şi membri ai familiei, vecini. Au fost şi cursuri. Astea le-am găsit chiar aiurea. Ne puneau în postura unor copii prostuţi, cu întrebări de genul „care credeţi că sunt motivele abandonului?”. Păi să-i întrebe pe cei care îi abandonează, nu pe noi, cei care vroiam să-i adoptăm. A fost chiar absurd. Ne-au pus să desenăm, cum vedem noi desenul copilului. Tot felul de probe practice. În momentul în care adopţi un copil, ei pun nişte condiţii aiurea: la 3 ani trebuie să-i spui că-i înfiat. Apoi, la 18 ani să-i dai certificatul de naştere, dacă vrea să-şi caute părinţii naturali. Noi am căutat un copil până la doi ani şi nu am găsit în toată ţara. Cu ancheta socială şi pregătirea viitorilor părinţi sunt probleme şi acum. Îţi cer cazier, vizite medicale, şi pentru fiecare hârtiuţă plăteşti”.

Practic, copiii instituţionalizaţi sunt abandonaţi de două ori: de părinţii naturali şi de potenţialii părinţi adoptivi, care din cauza birocraţiei şi dezinteresului celor din sistem renunţă şi ei la copii. Cât despre statistica penibilă, nu-i cerem explicaţii lui Boitor. Le ştim, se numeşte incompetenţă. Îi cerem în schimb, din nou, demisia!

De exemplu, în judeţul Maramureş, din cei 1.432 de copii din sistem, numai unul a fost declarat adoptabil până la 12 noiembrie 2012. De asemenea, în judeţele Mehedinţi şi Gorj, au fost declaraţi adoptabili câte patru copii, din 599 de minori instituţionalizaţi în Mehedinţi, respectiv 759, în Gorj. Judeţele Vâlcea, Buzău şi Bacău aveau 2.286, 1.475 şi 1.526 de copii în sistem şi doar câte cinci copii declaraţi adoptabili în acest an. În Harghita, doar şase din cei 1.066 de minori aflaţi într-o formă de instituţionalizare au primit undă verde pentru adopţie. Situaţia este la fel în toată ţara. În anul 2012, 1222 de familii au vrut să adopte un copil, însă unele au renunţat pe parcursul derulării procedurii de adopţie, din cauza sistemului greoi şi prea puţin transparent. Un Raport de cercetare, din 2011, arată că în România sunt mai multe familii care vor să adopte copii decât copii adoptabili.

Vârsta medie a părinţilor adoptivi este de 38-39 de ani, iar familiile adoptive au un nivel de trai situat deasupra mediei. Acestea decid să adopte un copil, de obicei, pe fondul infertilităţii, al unei relaţii de rudenie sau de îngrijire. Persoanele care adoptă singure sunt în general femei, cu vârste peste 40 de ani, cu studii medii sau superioare.