Destinul de poveste al unui patriot desăvârşit: Sergiu Ion Chircă - un „Badea Cârţan” de Basarabia

În urmă cu peste un secol, „un dac coborât de pe columna lui Traian”, lupta, prin forţa cărţii, pentru independenţa românilor din Transilvania, donând mii de cărţi în limba română I Sergiu Ion Chircă nu e ţăran, e un academician cu o „panoplie” de titluri, dar se mândreşte cu originile sale simple, dar curat româneşti şi afirmă, asemeni lui Badea Cârţan, că „mama noastră e Roma, iar mama Basarabiei e România” I Urmează povestea fascinantă a unui patriot român, care luptă pentru iluminarea Neamului prin cea mai puternică armă din lume: cuvântul.

E ziua Eroilor, 29 mai. Autorităţile depun coroane, rostesc discursuri, omagiază istoria. Alţii scriu istoria. Eroii adevăraţi nu sunt doar cei din cărţile de istorie. Ci eroii de lângă noi. Oameni prea modeşti pentru a ieşi în faţă. Oameni care trăiesc pentru un crez sau lasă un crez să-i „trăiască”.

Sergiu Ion Chircă e unul dintre ei. Jovial, amabil, zâmbitor. Acest domn simpatic, cu o panoplie de titluri academice, cărţi şi studii de specialitate, are structura românului autentic. Şi a eroului autentic.

Povestea lui şi drama lui şi a familiei sale, e drama uitată a întregii Basarabii. Iar speranţele lui, sunt speranţele înecate în „Prutul lacrimilor noastre”. Numai că, la cei 80 de ani ai săi, Sergiu Ion Chircă reuşeşte să facă ceea ce noi, cei mai mulţi, dezamăgiţi, obosiţi de viaţă şi nonvalori, scârbiţi, am uitat: să lupte pentru idealurile sale. Iar idealul său poartă două nume, care tind de fapt să devină unul: Basarabia. România. Şi au acelaşi drum. Drumul european.

Povestea lui e demnă, deopotrivă, de un scenariu de film hollywoodian despre patriotism, de o poveste despre curaj, sau de o legendă cu tâlc. Născut într-o frumoasă suburbie a Chişinăului, este prins de tăvălugul istoriei şi alege să lupte împotriva „valului”. Aşa ajunge să scrie chiar el istoria. La propriu. Şi pe cea adevărată şi s-o distribuie în 15.000 de exemplare în toate şcolile, bibliotecile, ministerele, prin sate, oraşe, pe unde apucă. Ba mai mult, să spună lumii întregi, chiar şi Rusiei sau Europei, că Basarabia e pământ românesc.

De unde atâta determinare, perseverenţă şi dăruire? Modest, răspunde că „Datorită vieţii pe care am parcurs-o. Înainte să ne ocupe sovieticii în ’40, aveam 6 ani. Provin dintr-o familie de muncitori. Mama era o femeie foarte credincioasă, nu era zi să nu meargă la biserică. Tata avea 4 clase primare. Două la ruşi, două la români. Era născut într-o familie cu 13 copii. În 1919, şi-a luat o traistă, nişte pesmeţi, s-a dus în gara din Chişinău, s-a urcat într-un mărfar, s-a ascuns şi a coborât la Bucureşti. S-a luat de el un jandarm, şi el a mărturisit că a venit să înveţe o meserie.

Doi ani a fost argat şi apoi a învăţat meseria de cizmar. A avut şi un atelier la Chişinău, atelierul de cizmărie „Ion Chircă”. Dar soarta i-a fost foarte grea, ca a tuturor basarabenilor. A fost mobilizat pe front, în rang de caporal. În ’44 era la Bucureşti, a protejat Bucureştiul.

După ce nemţii au fost îndepărtaţi, a fost demobilizat, a intrat la sora lui Anişoara, s-a schimbat în civil, a luat trenul Bucureşti-Chişinău, la Iaşi a fost coborât şi a fost luat prizonier, împreună cu nemţii în lagărul de concentrare. Românii erau puţini, majoritatea erau nemţi. Spunea: „noi românii am supravieţuit, nemţii când ieşeau dimineaţa la înviorare lângă barăci, cădeau acolo. Noi, mai amărâţi am supravieţuit”. Şi ţin minte foarte bine partea aceasta de la el. A stat în lagăr din ’44, până la sfârşitul anului ’47. Am trecut „foametea” fără el. Trăiam în suburbia Chişinăului, mama cu 4 copii, s-a angajat infirmieră.

Unchiul meu, Simion Chircă, în armata română, fruntaş. A fost mobilizat în 40 şi când au venit ruşii, basarabenii au primit ordin să se întoarcă la vatră.

El a refuzat, s-a retras cu regimentul şi când a venit ordinul „Vă ordon treceţi Prutul” a luptat, a ajuns până la Cotul Donului, a fost rănit, o lună a stat în spital, a venit 5 zile acasă, a plecat înapoi pe front şi a fost trimis în lagăr. A fost judecat şi învinuit că a trădat patria şi a fost trimis la Polul Nord, a venit prin anii ’50, foarte bolnav. A decedat la 65 de ani. Un patriot. Vă dau un exemplu. În mahalaua noastră, când el venise acasă pentru 5 zile, veneau pe uliţa noastră nişte femei şi strigau „Simioane, ajută-ne”.

Veneau după ele nişte soldaţi beţi, şi îşi băteau joc de ele. El era cu ZB-ul cehoslovac, era prin ’43. Şi a spus „fugi repede în curte”, s-a dat după un salcâm, a introdus cartuşul şi a strigat ceva în germană. A tras două focuri deasupra lor şi nemţii au plecat. Ei erau beţi. Nu-i familie în Basarabia care să aibă pe cineva care a trecut prin acest calvar”.

Apoi, după ce tatăl său s-a întors din lagăr, a cumpărat un aparat de radio vechi şi, seară de seară îi asculta pe români. Aşa, i s-a impregnat şi lui, ca şi întregii generaţii, sentimentul românismului.

După ce şi-a terminat studiile economice, s-a îndreptat spre doctorat. Apoi s-a angajat la  Institutul de Studii Ştiinţifice şi foarte repede a fost avansat secretar al institutului, a treia persoană din instituţie. Aici începe şi istoria sa de „antisovietic şi naţionalist” cu patalama: „fiind secretar ştiinţific, am avut permis la documente secrete şi lucram împreună cu membrii fostului Gosplan de la Moscova. Socoteau că-s al lor. Nu era tehnică cu aparat de fotografiat şi stăteam de dimineaţa până seara şi copiam materiale. Şi am dat de o directivă de-a lor, strict secretă, în care scrie câte mii de familii, în special din sectorul rural, în vârstă de până la 45 de ani, măcar 2 braţe de muncă în familie, să fie deportaţi în Federaţia Rusă şi 3 regiuni la Kazahstanului.

A fost în ’64, exact peste un an după ce am devenit secretar ştiinţific. Am dat publicităţii aceste materiale secrete şi atunci a venit asupra mea calvarul”.

Repercusiuni au fost numeroase. Din cauza acestei catalogări a fost alungat din serviciu, trăia în cămin încă, deşi se căsătorise. Ba mai mult, a fost convocat într-o şedinţă în care i s-a cerut să-şi recunoască vinovăţia. Cu un curaj şi o abilitate ieşită din comun a spus că e vinovat, pentru că s-a apucat să trateze o problemă foarte amplă şi importantă pentru Uniunea Sovietică şi, cu cifre şi date argumentate, a explicat că, prin această măsură, Sovieticii se sabotează singuri. Auditoriul a rămas cu gura căscată. KGB-ul însă nu. A fost chemat la sediul lor, iar un maior i-a propus să lucreze pentru ei. A refuzat, motivând că e bolnav, deşi nu era. Şi nu a cedat deloc ademenirilor. Dar nici KGB-ul nu a renunţat la urmăriri: „am refuzat şi s-au ţinut după mine. De acum eram căsătorit, aveam copii, locuiam în acelaşi bloc cu Alexandru Moşanu (a condus legislativul din Basarabia în anii 1991-1993, n.red.) şi directorul institutului de geologie al academiei. Şi el a venit într-o zi foarte bucuros şi mi-a spus că a murit Kgb-istul care îl urmărea. I-am spus să nu fie bucuros, că vine altul”.

Dosarul lui de urmărit, cu siguranţă e voluminos, dar n-a reuşit să-l vadă niciodată. Nici măcar când a făcut parte din „comisia Cojocaru”, care a studiat şi evaluat genocidul comunist din Basarabia. L-a văzut în schimb pe al tatălui său.

Apoi, printr-un joc al sorţii, a fost ales deputat în primul parlament al Republicii Moldova şi a votat Declaraţia de Independenţă. Încă din 1991 a argumentat că singura orientare posibilă pentru Basarabia este Uniunea Europeană şi România: „Independenţa a fost la 31 august, dar la mijlocul lunii noiembrie am publicat un articol: unica şansă”.

Am spus că soarta noastră depinde de noi, viitorul nostru este UE, Calea noastră este prin România şi împreună cu România. A fost teza pe care tot timpul am dezvoltat-o. Citeam ziare, cărţi, la început în subsolul academiei era secţie de cărţi româneşti vechi, când am venit director la institutul de istorie. Tragedia noastră a fost cea mai dură, pentru că noi am avut o regiune aparte, Transnistria, ei ne-au impus un mod de-a gândi”.

În 1992, când guvernul rus a declanşat „terapia de şoc”, a înaintat şi argumentat propunerea ca Republica Moldova să părăsească zona rublei sovietice şi să adere la zona leului românesc. În 1992, în timpul agresiunii Rusiei la Nistru, a creat, iniţial cu mijloace financiare proprii, un fond special de susţinere a poliţiei şi trupelor de caranienieri.

Alături de activitatea academică impresionantă: a fondat catedra de Economia Muncii, pe care a condus-o 25 de ani, a participat la fondarea Academiei de Studii Economice, unde a fost până în 2000 prorector, a organizat două masterate, a pregătit 26 de doctori habilitaţi în economie, a publicat sute de lucrări ştiinţifice şi zeci de cărţi, a primit numeroase titluri şi premii, şi-a descoperit vocaţia de a ilumina Neamul.

A devenit un „apostol al românismului”, un fel de Badea Cârţan modern. De ce? „Datorită unui masterand la ASE, un băiat deştept, i-am şi pus nota 10, vorbea o română corectă. L-am întrebat cine e. Era în 2005. Zice „limba e română, dar eu sunt moldovean”. Zic „cum aşa?” . Zice „bunelul e moldovean, tata moldovean şi eu sunt”. Atunci am văzut ce manuale de istorie avem, am făcut cunoştinţă cu profesori de istorie, cei mai mulţi n-aveau pregătirea necesară. Manualele nu-i convingeau pe elevi că-s români. Şi studentul acela mi-a deschis calea. Cartea „Basarabie, libertatea şi progresul vin de peste Prut” aşa s-a şi numit „o carte pentru toţi”. Istoricii m-au lăudat. Prima ediţie a fost tipărită în 10.000 de exemplare, a doua în 5000. 4000 le-am dat Ministerului Educaţiei, să meargă în toate şcolile, 3000 le-am dat Ministerului Culturii, să meargă în toate bibliotecile. Am mers şi-am dat la Ministerul Apărării, în alte ministere. Am mers prin sate, am ajuns la Cernăuţi. Am întâlnit oameni care mi-au mulţumit, o învăţătoare mi-a zis: „a treia oară o citesc, o învăţ pe de rost”. Atunci am făcut a doua ediţie. Acum am făcut o ediţie în limba rusă, se numeşte „Fenomenul Basarabia”, acum am terminat-o în engleză. Am trimis începând cu primul consilier al lui Putin, patriarhului etc. Am trimis pe cont propriu tuturor, 34 de adrese. Am primit răspuns de la preşedintele Senatului, de la Cancelaria patriarhului rus etc. Mi-au mulţumit, dar n-au citit încă, probabil”, spune, zâmbind, Sergiu Ion Chircă. La fel, cartea în limba engleză va ajunge la toate ambasadele străine din Chişinău.

Segiu Ion Chircă a prevăzut demult şi tendinţa expasionistă a Rusiei şi problemele din Transnistria: „În 2012, văzând care sunt forţele noastre democratice şi văzând că nu toţi se declară români, am făcut un memoriu de vreo 4 pagini despre cum trebuie rezolvată problema transnistriană. Am spus că sunt 2 căi: ceea ce propune Rusia, dar problema nu se rezolvă, şi a doua cale, Occidentul să insiste să se facă schimb de teritoriu. Iată tocmai ce face Putin acum. Am trimis la Bruxelles, lui Obama, lui Merkel, premierului britanic Cameron, premierul francez, NATO etc”.

Despre Maramureş şi maramureşeni, Chircă spune că sunt români desăvârşiţi. Şi de aceea, tocmai de Ziua Eroilor, a ajuns în Baia Mare, la invitaţia Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” şi a GAZETEI de Maramureş, pentru a-şi lansa volumul, în cadrul unui eveniment deosebit, de o înaltă încărcătură intelectuală şi spirituală, moderat de Teodor Ardelean, cu invitaţi de renume şi vorbitori pe măsură şi, mai ales, avându-i alături, ca întotdeauna, pe soţia şi mezinul său.

De fapt, cartea, discursul, întreaga sa viaţă, spun acelaşi lucru: istoria o scriu întodeauna cei care au puterea să creadă până la capăt.

„A fi român înseamnă că eşti moldovean - român născut în Moldova, indiferent unde, fie peste Prut, fie la est de Prut, care vorbeşte aceeaşi limbă română ca şi toţi confraţii de sânge; a fi român înseamnă că vii din Muntenia, unde se vorbeşte tot româneşte, dăinuie aceeaşi credinţă, aceleaşi balade şi acelaşi folclor; a fi român înseamnă că eşti ardelean, cum au fost şi strămoşii tăi”.

Sergiu Ion Chircă, din volumul „Basarabie, libertatea vine de peste Prut”