• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 19 Aprilie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 5 Februarie , 2021

Despre PĂCATUL GRĂIRII ÎN DEȘERT

 „Vă spun că, pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua prejudecății”.
Matei 12, 36

 

 

Trec, adeseori, necunoscut, pe lângă grupuri mai mari sau mai mici de copii sau de tineri care se joacă sau au alte preocupări. Alteori, trec pe lângă oameni adulți, care și ei au fel de fel de îndeletniciri. Și mă îngrozesc, pur și simplu, auzindu-i cum, cu atâta inconștiență, cu atâta ușurătate și atât de des, vorbesc cele mai murdare vorbe. Fără îndoială că lucrul acesta nu poate, pentru nimic în lume, să placă lui Dumnezeu și, ca preot, nu pot să fiu indiferent, iar, pe de altă parte, m-am gândit ce s-ar putea face pentru a veni în ajutorul acestora, pentru a combate păcatul „grăirii în deșert”.

 

Ar fi un lucru fericit ca patima aceasta să se poată în întregime eradica și, chiar dacă în totalitate nu se va petrece, nici nu putem rămâne indiferenți, mai ales că nu întotdeauna tineretul este prins în mrejele acestui păcat într-o astfel de măsură. De ce nu s-ar putea, totuși, elibera acum?
De aceea, în cele ce urmează, voi căuta, în măsura în care voi putea, să vin în ajutorul celor care gră­iesc în deșert. Faptul acesta m-a determinat să scriu această cărticică în nădejdea că măcar unora le va fi de folos. Apostolul Iacob zice: „…dacă vreunul va rătăci de la adevăr și-l va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va acoperi mulțime de păcate” (Iacob 5, 19-20), iar Apostolul Pavel: „tuturor toate m-am făcut ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9,22).
Mi-am intitulat așa această cărticică, pentru că se adresează, în primul rând, celor tineri și, ori ne place ori nu, se pare că tinerii sunt mai afectați și mai robiți de acest dureros obicei. Omenește vorbind, chiar dacă adulților li se întâmplă mai rar, nu se fac mai puțin vinovați, ci, dimpotrivă, fiindcă sunt mai conștienți, sau, dacă nu sunt, ar trebui să fie. Pe de altă parte, în loc să fie exemplu sau să caute să îndrepte pe cel neînvățat, se fac sminteală și
osânda Mântuitorului este cât se poate de categorică: „Și cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare” (Marcu 9,42).
Dar, la urma urmei, de la cine au învățat tinerii vorbele spurcate, pe cine au auzit ei vorbind, căci n-ar grăi în deșert dacă n-ar fi auzit pe cineva, dacă n-ar fi învățat de la cineva.
Sigur, unii au auzit și au învățat de la colegii lor de joacă sau de muncă, dar tot adulții sunt cei de la care s-a pornit, în mare măsură, acest obicei.
Dacă în porunca a treia din Decalog ni se spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui” (Ieșire 20,7), este de la sine înțeles că această poruncă interzice folosirea fără rost sau cu ușurătate a numelui lui Dumnezeu. Ce să mai vorbim de folo­sirea numelui lui Dumnezeu în drăceasca invocare a blestemului, când cineva zice ca Dumnezeu să bată sau să facă vreun rău cuiva, precum și atunci când se aduce afront lui Dumnezeu, prin tot felul de înjurături scârboase.
Iubite frate, dacă îți cade în mână această carte și dacă vei găsi folositoarea zăbavă de a o citi, gândește-te o clipă asupra cuvintelor: „că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui”.
Pe vremea lui Moise, hulirea numelui lui Dumnezeu se pedepsea foarte aspru și asta nu pentru că hulitorul n-ar fi putut să fie iertat, ci pentru ca să le fie frică altora și să nu vorbească cuvinte jignitoare la adresa lui Dumnezeu.
„Atunci a grăit Domnul cu Moise și a zis: Scoate pe hulitor afară din tabără,…iar toată obștea să-l ucidă cu pietre. Apoi, fiilor lui
Israel să le spui: Omul care va huli pe Dumnezeu își va agonisi păcat. Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; obștea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băștinașul, de va huli numele Domnului, să fie omorât” (Levitic 24, 13 -16).

Prin măsuri drastice, a fost ferit poporul de a huli pe Dumnezeu, de a se obișnui cu acest degradant obicei, la care referindu-se psalmistul David zice: „Vrăj­mașul a ocărât pe Domnul și poporul cel fără de minte a hulit numele Tău”, Psalmul 73, 19 socotind pe hulitor „fără de minte” și „vrăjmaș” al lui Dumnezeu.
Ca pedeapsă pentru cei care înjură sau vorbesc deșarte, aflăm de la Dumnezeu în cartea prorocului Isaia cuvine ca acestea „Vor rătăci pe pământ flămânzi și cumplit apăsați și, în vremea foametei, își vor arăta colții și vor huli pe regele lor și pe Dumnezeul lor. Apoi își vor întoarce privirea spre pământ și iată că acolo va fi strâmtoare, întuneric și scârbă și nevoie!” (Isaia 8, 21-22).
Nimeni să nu se înșele că va scăpa de judecată și de răspun­dere în fața lui Hristos dacă nu se îndreaptă. Și nu numai cu referire la grăirea deșartă, ci cu referire la orice alt păcat. De ce? Pentru că omul este singura ființă de pe pământ pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu gândire, cu putere de a judeca ce e bine și ce e rău.
I-a dat și putere de a alege binele și l-a și sfătuit să-l urmeze. Atât doar că nu îl obligă. Pentru ale­gerea răului, va trebui să răspundă.
Lucrurile n-ar sta așa dacă n-am fi oameni, dar pentru că suntem, Dumnezeu ne va cere socoteală pentru cele pe care le-am săvârșit. Încă un motiv în plus să reflectăm asupra vorbelor pe care le rostim.
Se impune încă o precizare: omul este singura ființă care are grai articulat, cu ajutorul căruia să comunice verbal sau prin scris. Celelalte ființe au, după felul lor, mugit, behăit, lătrat, mieunat, cotcodăcit etc., după cum ființele vii sunt: vaci, oi, câini, pisici, găini sau altceva. Și atunci ne întrebăm: de ce oare Dumnezeu i-a dat omului acest mare dar al vorbirii?

Voi pomeni în treacăt faptul că omul are lucruri comune cu Dumnezeu și care reprezintă chipul lui Dumnezeu în om: sufletul de natură spirituală, veșnic și nemuritor, liber și înzestrat cu sentiment, voință și rațiune. Are lu­cruri comune cu celelalte ființe (se naște, se hrănește, se înmul­țește, moare etc.), dar are și în­sușiri care îl deosebesc de ființele necuvântătoare: are poziția corpului autentic verticală, înde­mâ­narea mâinii drepte, are unghiul facial cel mai deschis (unghiul dintre latura feței și cea a bărbiei), graiul articulat și, desigur, însu­șirile care-l aseamănă cu Dumnezeu.

Ce ființă minunată este omul! Face legătura între lumea spi­rituală și cea materială: „Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat și l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale” (Psalmul 8, 4 - 6).
Dumnezeu ne-a dat acest mare dar al vorbirii ca să realizăm și prin cuvânt comunicarea (legă­tura de iubire) cu El și cu semenii. Cum ar arăta o lume cu oameni fără grai? Greu de imaginat. Fără grai n-am mai fi oameni. Trebuie să înțelegem că darul acesta mare al vorbirii ni l-a dat Dumnezeu să-l folosim numai pozitiv, numai spre scopuri bune. El ne-a înzestrat cu rațiune, cu minte, ca să putem înțelege care este vorbirea bună. Dumnezeu ne-a dat libertate, pentru că nu ne obligă la ceva, iar plata sau pedeapsa va fi potrivit cu alegerea noastră.

Prin înjurătură sau folosirea în alt fel fără rost a numelui lui Dumnezeu, bietul om, care nu este decât o fărâmă de pământ în­suflețită, nu știrbește în sine cu nimic ființa lui Dumnezeu. Ce
i-ar putea face lui Dumnezeu o biată ființă slabă, neputincioasă și muritoare? În schimb, legătura spirituală dintre om și creatorul său va fi mult mai stricată, mult mai pusă în pericol.
Din alt punct de vedere, păcătosul, înjurând pe Dumnezeu, îl terfe­lește, îl ofensează în fața aproa­pelui său care îl aude sau îl vede. În ochii aproapelui, L-a făcut pe Dumnezeu cel mai josnic obiect atunci când folosește cuvinte reprobabile la adresa Lui.
Iubite cititor, fă efortul de a observa că nimeni nu înjură pe diavol. Este greu de priceput de ce toți hulitorii, toți înjurătorii folosesc fără rost numele lui Dumnezeu?
Nu. Pentru că această ispită, ca și toate de altfel, vine de la diavol. El nu ispitește pe cineva să-l înjure pe el. „Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește”(Matei 12,15). Numele diavolului îl folosește nu într-o înjurătură care să se îndrepte împotriva lui, ci cu scopul de a da sau a trimite pe cineva sau ceva „la dracu”. Și această vorbire este foarte gravă și foarte păgubitoare dacă ne gândim că vestirea prorocilor, Întruparea Domnului, Nașterea Sa, predicarea învățăturii Sale, Jertfa de pe cruce, Învierea și Înălțarea la cer, toate le-a făcut Domnul pentru noi tocmai ca să ne scoată din robia vrăj­mașului. Și neînțeleptul om, prin rostirea sa de a da pe cineva sau ceva diavolului, nu face decât să se pună împotriva întregii opere de mântuire a Fiului lui Dumnezeu.
La prima vedere, n-ar părea să fie foarte mare acest păcat, dar în fond este cât se poate de grav și de păgubitor.

Auzi pe unii vorbind, fie la o stare de nervozitate, fie la slăbiciune, cuvinte de blestem, printre care, Dumnezeu să bată pe cineva sau ceva, să ardă focul pe cineva sau ceva, să trăsnească, să moară, să mănânce lupii sau câinii pe vreun animal, să fie cineva de rușine și multe altele, pe care ne este imposibil să le reproducem pe hârtie. Nicidecum aceste vorbe negative și de scădere nu pot veni decât din îndemnul celui rău, iar pe de altă parte bietul credincios, dacă-l putem numi așa, în înțelepciunea lui, nu se gândește ce părere de rău ar avea dacă Dumnezeu I-ar asculta prompt această drăcească
rostire, ce dezastru cere el în nesocotința lui.

Adeseori, cerem de la Dumnezeu lucruri bune și de cele mai multe ori El ne ascultă, chiar dacă nu imediat sau în chip izbitor și ne mâhnim atunci când, dintr-o pricină sau alta numai de El știută, nu ne ascultă. Dacă l-ar asculta pe om când vorbește aceste blesteme, ar fi inimaginabil de rău, mai ales că uneori le cere mai cu ardoare, mai cu pasiune decât rugăciunea bună;
- Să moară cutare? Doamne ferește!
- Să fie cutare de rușine? Ce este mai de nesuferit în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu decât rușinea?
- Să ardă focul? Să trăsnească? Să mănânce câinii? Toate acestea sunt spre pagubă și spre pierzare și, de bună seamă, că îndemnurile acestea vin din partea celui rău. Multe necazuri vin asupra unor oameni din pricina a trei lucruri: absența de la Biserică, lipsa rugăciunii și blestemul din casă.
Nu în zadar zice, de Dumnezeu insuflat, psalmistul David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug…” (Psalmul 140,3-4).
De bună seamă că, în efortul nostru de a renunța la vorbele care nu se cuvin omului să le rostească, trebuie să avem în vedere, în pri­mul rând, inima „din inima omului, ies cugetele cele rele, des­frâ­­nările, ho­țiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, neruși­na­rea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7,21-22).
Trebuie să avem întâi și-ntâi o inimă bună, o inimă plină de Hristos. Când inima noastră va fi plină de Hristos, din ea vor izvorî cuvintele lui Hristos, vorbirea noastră va fi vorbirea lui Dumnezeu, pentru că „din prisosul inimii, vorbește gura”.
În Evanghelia de la Matei, capitolul 12, versetul 36, scrie categoric: „Vă spun că pentru orice cu­vânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății”.

Iubite tinere, oprește-te o clipă și fă-ți acum socoteala câte cuvinte deșarte, câte vorbe murdare și fără rost ai vorbit și că pentru toate Dreptul Judecător îți va cere soco­teală. Dacă te trage la răspundere un superior sau o instanță civilă pentru ceva, nu cauți justificare cu care te poți sau nu îndreptăți, dar când Hristos te va judeca pentru fiecare cuvânt deșert, întreabă-te ce vei răs­punde?
Nu-i așa că merită să faci început bun și să renunți la acest josnic și degradant obicei?
Dacă cineva ne adresează un cuvânt nedemn măcar, ne supărăm atât de mult, ne simțim atât de jigniți, încât de multe ori cerem răzbunare, cerem repararea dau­nelor morale ce ni s-au făcut.
Cine suntem noi și cine este
Dumnezeu? Noi, păcătoși, El, fără greșeală. Noi pretindem de la cel care ne-a jignit, iar lui Dumnezeu nu-i dăm nimic. Noi pretindem
să-și ceară iertare cel care ne-a insultat, dar noi nu încetăm de a-L insulta pe Dumnezeu.
Ne amăgim că nu vom da socoteala odată celui care ne face numai bine, iar noi îi răspundem cu rău? E imposibil.

Te întrebi, probabil, cum ai putea scăpa de acest rău obicei și de răspunderea cuvintelor deșarte pe care le-ai rostit până acum? Este simplu și ușor, mai ales că nu vei putea la nesfârșit să rămâi în această stare. Început nu se poate pune decât dacă vrei. Trebuie să hotărăști dacă, citind această carte, Dumnezeu te-a luminat, te-a chemat și ți-a deschis inima. Urmează efortul de a fi mereu atent ca buzele tale să nu rostească ceea ce uneori le îndeamnă inima. La început, o să fie mai greu, pentru că firea ta este obișnuită cu acest obicei. Ți se va întâmpla încă să mai greșești și după ce ai luat hotărârea și-ți vei face probleme de conștiință că nu izbutești dintr-o dată, de vreme ce te-ai hotărât. Însă, nu trebuie să fii descurajat, nici să dezarmezi, pentru că ți se va întâmpla să cazi din ce în ce mai rar, până când obiceiul rău se va transforma în obicei bun. O faptă rea sau bună repetată mereu devine obicei și apoi omul o săvârșește cu ușurătate, fără să se mai gândească la ea. Important este ca omul să nu se îndelet­nicească cu obiceiuri rele.

Privește la un copil care învață să meargă. Cât de anevoios face el primul pas, cât trebuie „să se gândească” în ce fel să-l facă pe al doilea, pe al treilea și așa mai departe. Faptul că el stăruie, faptul că el repetă mereu, chiar dacă până învață să meargă cum trebuie se poticnește de zeci de ori, până la urmă mersul i-a intrat în reflex, izbutește, în sfârșit, să meargă și acum el nu se mai gândește cum să pășească, ci ce va face acolo unde se va duce.
Sau când scrie: cu câtă migală face primele semne, primele puncte sau linii. Cum se gândește el să facă literele cât mai corect. Apoi să le îmbine în cuvinte – cu ajutorul învățătorului, desigur - și numai apoi alcătuiește propoziții și fraze. Numai după aceea izbutește să exprime idei, când deja el nu se va mai gândi cum să scrie literele, ci se gândește la ideile pe care le va exprima cu ajutorul cuvintelor. Scrierea propriu-zisă a devenit obicei pe care-l poate săvârși cu efort minim. Necesar este ca el să persevereze. Dumnezeu premiază hărnicia și curajul și, ca să meri­tăm premiul, trebuie să luptăm. Tot așa este orice om, atât în pro­bleme de morală sau de credință, cât și în probleme de tehnică, artă sau de orice altă natură.
Pentru și mai buna ta reușită, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Rostește cu folos și fără grabă rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al GRĂI­RII ÎN DEȘERT nu mi-l da mie;
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, Împărate, dăru­iește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”
Când am supărat pe cineva cu ceva, fără îndoială că buna relație care a existat între noi a avut de suferit mai mult sau mai puțin. Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii și, prin urmare, relația noastră cu aproapele trebuie refăcută. Ne întrebăm cum s-ar putea lucrul acesta? Foarte simplu. Ne recunoaștem greșeala și ne rugăm de iertare. Vom simți în sufletul nostru starea sufletească pe care am avut-o înainte de a-i greși aproapelui nostru. Aceasta, însă, dacă am fost sinceri când ne-am recunoscut greșeala și când ne-am rugat de iertare.
Tot așa se petrece și în cazul relației cu Dumnezeu. Nu ne rămâne decât să ne recunoaștem greșelile – să le mărturisim - și
să ne rugăm de iertare bunului Dumnezeu.

 

*

 

Relația noastră cu Dumnezeu, care anterior era alterată, devine fi­rească, devine normală pentru că: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice fărădelege” (I ioan 1,8). El, Dumnezeu, redevine „Tatăl nostru” (Matei 6, 9) și noi „fiii Lui” ( Ioan 1, 12).

Dacă ne-am jena, și mulți din neștiință au reținere în a-și măr­turisi păcatele la preot, care este trimisul lui Dumnezeu „să lege și să dezlege”, să ne gândim că este inutil să ne ascundem de un pământean cu slăbiciuni, când Dumnezeu toate le știe, toate le vede, toate le aude, toate le cu­noaște și El „va judeca cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2, 16). Ori ascundem faptele noastre cele rele de oameni ori nu, ele nu pot fi ascunse de Dumnezeu și, pentru ca El să nu ni le soco­tească, trebuie să le recunoaștem, să ne rugăm de iertare pentru că le-am săvârșit și să facem efortul omenesc posibil de a nu le mai repeta.
„Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei 10, 26).
Când încercăm să ascundem greșelile, nu suntem de acord cu realitatea. Nu recunoaștem adevă­rul așa cum este el. Avem și motive să ne fie rușine pentru a-l scoate la lumină. De aceea trebuie să scăpăm de cele rele, pentru ca la lumină să poată ieși cele de care nu ne-am rușina nici în fața oamenilor, nici în fața lui Dumnezeu.
Când este vorba de sinceritate, nu există și nu trebuie să existe grade de comparație, de pildă: sincer cu Dumnezeu și mai puțin sincer cu oamenii. Ori suntem sincer, ori nu suntem. Ori suntem sincer cu Dumnezeu și atunci nu putem fi nesinceri cu oamenii, ori, dacă ne ascundem de oameni, L-am mințit pe Dumnezeu.
Frate creștine, singura noastră alternativă viabilă este buna noastră legătură cu Dumnezeu și atunci nu va fi nevoie să ne ferim de semenii noștri. Sufletul nostru, viața noastră vor fi luminate, vor fi senine, voioase. Fața noastră nu va fi crispată de mustrarea conștiin­ței pentru cele făcute și nici nu ne va fi teamă că odată și odată vor ieși la lumină. La lumină vor ieși faptele noastre bune, cuvintele noastre frumoase, gândurile noastre cinstite. Fericirea ne va răsplăti și în viața aceasta și în cea veșnică.
Cu cât mai frumos este omul care vorbește cuvinte frumoase decât cel a cărui limbă împrăștie blesteme, înjurături și tot felul de vorbe spurcate? Dacă nu poate rosti vorbe de folos, de mii de ori i-ar fi mai bine să tacă „Dacă crede cineva că este credincios, dar nu-și înfrânează limba, ci își înșală inima, credința unui astfel de om este zadarnică” (Iacob 1, 26). Vedeți?

Credința noastră se vede și se măsoară în cuvintele pe care le rostim. Ele pot zidi sau ucide, deopotrivă, pe cel care le aude sau pe cel care le rostește.
Voi aduce aminte faptul că un japonez a reușit, cu aparate supersofisticate, să fotografieze cristale de gheață din apa peste care s-au rostit cuvinte frumoase și cristale de gheață provenite din apa peste care s-au rostit cuvinte urâte, murdare sau rele. Primele cristale erau simetrice și frumoase, pe când celelalte diforme și urâte. Poate fi și aceasta o explicație a faptului că apa sfințită se păs­trează mereu proaspătă, ca urmare a efectului binecuvântării și, desigur, a harului divin. Tot astfel au impact asupra sufletului omenesc cuvintele pozitive sau negative pe care le rostim. Impactul și consecințele cuvintelor au efecte îndelungate în timp.

Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor: „Iar desfrâu și orice necu­răție și lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinților; Nici vorbe de rușine, nici vorbe nebunești, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulțumire” (Efeseni 5, 3-4).
Tot vorbire deșartă este și clevetirea, adică vorbirea de rău a aproapelui nostru. Și nu este îngăduită, chiar dacă vorba pe care dorește cineva s-o răspân­dească, s-o transmită mai departe, este adevărată. Cu atât mai grav cu cât nu este adevărat ceea ce clevetitorul răspândește în dreapta sau în stânga. Dacă ni se face impresia că nu-i face rău, în mod sigur, nici bine nu-i face. Mai exact: nu-i face bine, dar rău de bună seamă îi face.
Este cunoscută pilda în care ni se spune cum un om a grăit de rău pe preotul satului și, când a văzut ce rău i-a făcut, răspândindu-se din om în om vestea rea în tot satul, a venit să-și ceară iertare. Preotul l-a trimis întâi cu o pernă în turnul bisericii și de acolo să arunce toate penele. După aceea să le adune pe toate la loc și apoi să vină să-și ia iertare. I-a fost imposibil să le adune pe toate, pentru că vântul le răspândise peste tot. Așa se întâmplă și cu vorbele rele, odată răspândite nu mai pot fi retractate, după cum penele nu mai puteau fi adunate toate după ce vântul le-a împrăștiat „…limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată: puțin foc, și câtă pădure aprinde!” (Iacob 3, 5).
După cum fiecare mădular al trupului are dată de la Dumnezeu o misiune bine rânduită: picioarele pentru a umbla, mâinile pentru a munci sau scrie, urechile pentru a auzi, ochii pentru a vedea, nasul pentru a mirosi sau respira, tot așa, gura cu limba, nu pentru a vorbi pe altul de rău, a înjura, a blestema sau a minți, ci pentru a mărturisi adevărul, a se ruga, a mulțumi, a cânta și a lăuda pe Dumnezeu „…limba-și are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg și pune foc pe roata existenței…nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rău fără odihnă, plină cu venin aducător de moarte. Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul-și-Tatăl, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuți după ase­mănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Frații mei, asta nu trebuie să fie așa” (Iacob 3, 6; 8-10).

Se spune că, la 1629, în Japonia, existau patru sute de mii de creștini și era nevoie de misionari europeni din ce în ce mai mulți. Însă, niște negustori olandezi, deși creștini, au spus regelui Japoniei că misionarii vor să aducă în țară stăpânirea spaniolilor și a portughezilor. Regele porunci ca imediat să se răstig­nească la răspântiile drumurilor nouă preoți misionari. Acesta fu semnalul unei perse­cuții împotriva creștinilor vreme de patruzeci de ani. După patruzeci de ani, în Japonia mai exis­ta doar un singur creștin. Aceasta este expli­cația faptului că, până astăzi, crești­nismul este așa de puțin răspân­dit în toată Asia.
Iată efectul dezastruos al păcatului clevetirii.

Primul organ din corpul omului care începe să se descompună, după despărțirea sufletului de corp, este limba, organul care îl poate slăvi pe Dumnezeu, dar îl poate supăra, îl poate înjosi pe om, dar îl poate vorbi de bine, poate întina inima și sufletul, dar le poate curăța și lumina.
O altă pildă spune cum un om a pus de-o parte o monedă să o dea celui pe care nu-l va auzi clevetind un timp mai îndelungat. Și a purtat-o cu sine neavând cui s-o dăruiască vreme de 12 ani „Dacă e cineva care să nu greșească-n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvâr­șit, în stare să-și înfrâneze și trupul întreg” (Iacob 3, 2).
Dumnezeu binecuvântează și răs­plă­tește pe cel care își înfrâ­nează limba. „Gura dreptului va deprinde înțelepciunea și limba lui va grăi judecată. Legea Dumnezeului său în inima lui și nu se vor poticni pașii lui” (Psalmul 36, 30-31).
„Cine este omul cel ce voiește viața, care iubește să vadă zilele bune? Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug. Ferește-te de rău și fă bine, caută pacea și o urmează pe ea!” (Psal­mul 33, 12-13). Iar în Psalmul 14, versetele 1 până la 3, scrie: „Doamne, cine va locui în locașul Tău; și cine se va sălășlui în muntele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană și face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa. Cel ce n-a viclenit cu limba lui, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său și ocară n-a rostit împotriva aproapelui său”.
De ce demnitate mai mare ne-am putea învrednici de la Dumnezeu pentru înfrânarea limbii, decât a locui în aceeași casă și împreună cu El? Ce promisiuni sau ce expli­cații în plus s-ar mai putea da?

Bunul Dumnezeu să te lumineze, iubite cititor, să te ajute spre tot
lucrul bun și să te primească în casa Sa!

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.