Despre DISTANȚAREA SOCIALĂ și COMUNIUNEA CREȘTINĂ

Pr. Florian Nechita

Pentru a evita contami­narea cu noul virus COVID-19, una din condiţii este distanţarea socială, adică să evităm apro­pierea sau atingerea într-un fel sau altul cu ceilalţi oameni.
Eu nu contest existenţa virusului şi nu spun ca oamenii să nu evite atingerea, sau să nu se distan­ţeze, dar tare mi se pare că se urmăreşte ca fenomenul să aibă impact psihologic asupra oamenilor şi din altă perspectivă decât cea cu privire la necontaminare.
Am ascultat într-o emisiune pe un mare filozof român contemporan, spunând, printre altele, că mântuirea este personală, adică se realizează strict în doi, omul în legătură cu Dumnezeu, fără să-l mai intereseze şi de legătura sau mântuirea celorlalţi. Fiecare să fie responsabil doar de mântuirea proprie. M-am mirat cum poate spune aşa ceva la erudiţia pe care o are.
Putem spune că mântuirea este personală până la un punct sau în situaţii în care comuniunea cu obştea nu este posibilă. Comuniunea este legătura spirituală, strânsă, permanentă, liberă, conştientă şi responsabilă cu Dumnezeu. De la cuvântul „comuniune” vine cuvântul „comunitate” (totalitatea celor ce se află în comuniune), „Cumine­cătură” (Sfânta Împărtăşanie cu care se „cuminecă” obştea, „comunitatea”). Împărtăşanie vine de la „părtăşie” egală cu cei cu care eşti în comuniune.

În primele decenii ale creştinis­mului, până şi bunurile materiale se foloseau în comun, „… aveau toate îndeobşte” (Faptele Apostolilor 2, 44). Ne îngăduim să spunem în context actual: pădure sau păşune „comunală” etc. Până şi ideologia comunistă urmărea construirea unei societăţi care să aibă proprietate „comună” – a tuturor şi a nimănui – asupra bunurilor. Un fel de creştinism fără Dumnezeu.

Vorbind despre comuniunea liturgică, aceasta se realizează numai prin participare efectivă la Sfintele Slujbe unde ne găsim în legătură spirituală cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu Îngerii, cu Sfinţii şi cu fraţii de credinţă vii sau adormiţi.
Trebuie observat că la Sfânta Biserică, majoritatea rugăciu­nilor şi cântărilor sunt la plural: „Cu pace Domnului să ne rugăm – preot şi credincioşi - , nu să mă rog doar eu singur. „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”, „Pâinea noastră… dă-ne-o nouă… şi ne iartă nouă… precum şi noi iertăm… şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău” (Matei 6, 9,11,12,13). Toţi ne rugăm pentru toţi. Pâinea să nu mi-o dea doar mie, ci tuturor, păcatele să nu mi le ierte doar mie - cum ar zice mântuirea personală, ci tuturor fraţilor deopotrivă, şi de ispite să ne ferească pe toţi, nu doar pe mine. Grija faţă de propria mântuire să fie echivalentă cu grija faţă de mântuirea celorlalţi fraţi.
Această comuniune, legătură desăvârşită de iubire cu Dumnezeu şi cu fraţii, nu se poate realiza acasă. Sigur că, decât deloc, este mai bine să asculţi la radio sau să priveşti la televizor, dar ca în Biserică nu se poate realiza nicăieri. Spun în Biserică şi fiindcă acolo se găseşte zugrăvit chipul lui Dumnezeu întrupat în persoana Fiului, chipul Maicii Domnului, ale Sfinţilor Îngeri şi chipurile îndumnezeite ale ­Sfin­­ţilor şi care toate sunt mijlo­ci­toare de har şi fac impact de sfinţenie asupra sufletelor cre­din­cioşilor.

Observaţi că la Sfânta Liturghie, totul este invitaţie, şi tot la plural: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apro­piaţi”; „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…”; „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…”. Acestor invi­taţii nu le poţi răspunde stând acasă, ascultând la radio, privind la televizor, sau păstrând… distanţarea socială.
Sfânta Litur­ghie este ospăţul dumnezeiesc al Împărăţiei la care suntem invitaţi toţi. Este nunta fiului de împărat la care avem datoria de a participa, şi nu fără „haină de nuntă” (Matei 22, 11), iar dacă refuzăm dintr-un motiv sau altul, Stăpânul Dumnezeu „se mânie” (Luca 14, 21). Însuşi cuvântul „liturghie” înseamnă „slujbă pu­blică”.
Comuniunea liturgică dobândită la Sfânta Liturghie, se răsfrânge asupra personalităţii creştinilor şi în celelalte împrejurări ale vieţii oamenilor oriunde s-ar afla, acasă, la muncă, la nuntă, la înmormântare, în târg sau la piaţă etc.
Distanţarea socială contravine grav scopului pe care trebuie să-l ur­mărească această comuniune liturgică, mântuirea comunitară.
Ca să fii în comuniune trebuie să te vezi cu fraţii de credinţă, trebuie să te cunoşti, fraţii să-şi cunoască nevoile materiale şi spirituale şi să se ajute. Când te afli în comuniune cu fraţii nu te simţi singur. Eşti ferit până şi de căderea în păcate. Am văzut odată, la o coadă mare, o femeie căreia din pricina aglomeraţiei i s-a făcut rău. Era cât pe ce să cadă, dar n-a putut cădea pentru că şi în faţă şi în spate, şi în stânga şi în dreapta erau oameni care au ajutat-o în toate nevoile. Aşa este şi trebuie să fie şi în comunitatea de credincioşi. De fapt, aceasta-i Biserica, Trupul lui Hristos, familia sau casa lui Dumnezeu, El fiind Tatăl Nostru, iar noi fiii Lui, fraţi ai lui Hristos şi fii „adoptivi” ai Maicii Domnului, demnităţi care ne onorează, dar ne şi obligă.
Creştinii adevăraţi îşi dau mâinile şi se îmbrăţişează creştineşte. Când un om pleacă dintr-o vizită, gazda zice: - Mai hai la noi! Adică să mai fim în comuniune, iar oaspetele care pleacă zice: - Vie binele şi sănătatea, haide-ţi şi dumnea­voas­tră! Distanţarea socială nu permite aşa ceva. De când cu reţelele de internet s-a introdus termenul de „socializare”. Până şi ateii recunosc faptul că omul este „fiinţă socială” şi prin fire are nevoia de a comunica, a veni în relaţie unul cu celălalt. Să se zică oricum şi orice, numai comuniune nu. După trecerea pandemiei se va reveni desigur, dar nu se ştie în ce măsură actele acestea vor fi sau nu afectate. Plus că în sufletele noastre a intrat un fel de frică. Dacă mă întâlnesc cu cineva, mă gândesc că dacă nu mă tem că mă infectează el pe mine, mă tem că poate îi este lui frică să nu-l contaminez eu pe el.

Mulţi creştini vin la preot sau la episcop să ceară binecuvântare, se apropie, se apleacă, iar părintele îşi pune mâna pe capul lui, îl bi­necuvântează prin gest şi prin cuvânt şi asupra credinciosului se revarsă putere spirituală, forţa dumnezeiască a harului lui Dumnezeu. Lucrul acesta se petrece potrivit şi cu măsura credinţei celui care cere binecuvântarea. Or, în cazul distanţării sociale faptul acesta nu are loc. E o pagubă şi o lipsă pe care nu o pot înţelege numai credincioşii. Răufăcătorii în neştiinţa lor, ştiu doar să conteste şi să vorbească de rău.

 De ce se fac mese la nunţi, la botezuri, la în­mormântări, la cumetrii, ospeţii şi la orice fel de ocazii când fiecare avem ce să mâncăm acasă? Sco­pul principal este şi trebuie să fie, tot comuniunea, dar pe lângă cea spirituală, de data aceasta şi comuniunea socială. Dacă aceste mese nu este voie să le facem, de frica virusului sau de frica amenzilor, cu vremea dispare dragos­tea datorită căreia se făceau aceste mese şi noi din oameni ne transformăm în altfel de oameni, dacă nu mai rău, într-un soi de obiecte vii cu trupul, dar cu sufletele reci. Se urmăreşte aşa ceva? Nu ştiu.
În orice caz, cei care nu se împărtăşesc în nici un fel, atâta grijă au ca noi care ne împăr­tăşim să nu păţim ceva de la linguriţă. Am mai spus-o, de două mii de ani de la Sfânta Împăr­tăşanie şi de la post nu s-a îmbolnăvit şi n-a murit nici măcar un om, şi atunci de ce ne poartă atâta grijă? De ce nu poar­tă grijă să descopere jefuitorii ţării şi toţi făcătorii de rele? De ce n-au grijă de românii care se expun plecând în Apus?
Ei nu cred în Dumnezeu, cel mult formal în campania elec­torală, şi atunci de ce se îngrijesc atâta de noi ca să ne scoată afară din Biserici ca să fim mai fericiţi. Am trăit pe vremea când ni s-au scăzut notele la purtare pentru că mergeam la Biserică. De ce corupţii au atâta grijă de educaţia noastră? Nu ne-ar putea lăsa în pace aşa cum suntem şi să ne res­pecte drepturile dacă tot suntem în „democraţie”?

Pentru mântuire şi nu numai, comuniunea este esenţială, iar distanţarea afectează bunele relaţii interumane. Comuniunea asigură şi garantează unitatea Bisericii: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Observaţi, dragii mei, textul spune „adunaţi”. Fără a ne aduna şi „a fi împreună” nu putem realiza comuniunea ca să-L avem pe Hristos în mijlocul nostru. Drept dovadă, avem acel frumos şi creştinesc salut: - Hristos în mij­locul nostru! – Este şi va fi! – Totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor! – Amin!

Iată ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cel care dezbină Biserica, păcatul acesta nu i se va ierta nici prin sângele mucenicesc”. Dar, de câtă conştientizare este nevoie!
Am auzit despre patru cazuri în care au murit patru oameni, şi aparţinătorilor li s-ar fi propus că dacă semnează acte în care să recunoască faptul că decedaţii s-au stins din pricina coronavirusului, le dă şase mii, opt şi chiar douăzeci de mii de lei. Cine şi de ce are interesul să fie cât mai mare numărul de victime ale corona­virusului? Nu mă pot pronunţa.

De asemenea, în vremea pandemiei, creştinii nu vor putea să meargă în pelerinaj la Sfinte Moaşte, nepermiţându-se atingerea lor. Se vrea ca aceste distanţări sociale să îi facă pe oameni să se obişnuiască să trăiască şi fără comuniunea de care am vorbit? Poate, nu ştiu, dar, cu sinceritate mărturisesc faptul că nu m-am putut gândi la astfel de ispite datorate acestui fenomen.

Cu post, cu rugăciune şi cu cre­dinţă puternică, Dumnezeu ne va izbăvi şi din această încercare.

„Sfânta Litur­ghie este ospăţul dumnezeiesc al Împărăţiei la care suntem invitaţi toţi. Este nunta fiului de împărat la care avem datoria de a participa, şi nu fără «haină de nuntă» (Matei 22, 11) (…) Însuşi cuvântul «liturghie» înseamnă «slujbă pu­blică»”.