• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 19 Aprilie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 20 Noiembrie , 2020

Despre CREDINȚĂ

Prof. Marius MOGA

Adesea ne întâlnim cu termenul ori noţiu­nea de credinţă şi tot atât de des ne întrebăm dacă chiar o avem şi la urma urmei ce este credinţa, de fapt. Pentru că a spune că nu are cineva credinţă echivalează cu una din cele mai grave acuzaţii ori etichetări şi desigur că sunt de aşteptat reacţii vehemente. Dar poate că răspunsul porneşte tocmai de la premisa întrebărilor noastre. Cum ar fi dacă ne-am gândi că poate credinţa nu e legată atât de verbul a avea cât de a fi? Pentru că credinţa nu este nicidecum un obiect deţinut, nu este nici o proprietate (avere) intelectuală ori abstractă ci mai degrabă o proprietate (în sens de însuşire/calitate) a fiinţei.

În fond, primul sens al verbului „a crede” este legat de cogniţia umană. Credem ceea ce vedem, auzim, pipăim ori simţim, deci ceea ce ne activează prin simţuri o reactivitate fiziologică sau mentală/psihică. Adică ceea ce ne pătrunde în minte prin porţile senzoriale ale dotării noastre trupeşti. Lucru vădit de către evanghelist: „ca să vedem şi să credem” (Marcu, 15:32). Dar problema devine mai ţepoasă atunci când realizăm că ceea ce ne pătrunde în minte găseşte acolo un fond preexistent de
amintiri, cunoştinţe, valori şi jude­căţi gata solidificate; deci un fond de prejudecăţi cu caracter de credinţe limitative ce produc un fenomen pe care psihologia cognitiv-comportamentală îl nu­meşte distorsiune cognitivă (John Grohol, 2016) şi pe care Pavel îl resimte la propriu pe calea către Damasc: „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte, 9:5).
Fost învăţăcel pe lângă cărturarul Gamaliel, Saul a auzit, a ştiut de Iisus, dar tot ce ştia (avea) de dinainte se opunea acerb realităţii şi din acest motiv era un erudit persecutor al ucenicilor Mântuitorului. A fost nevoie de o epifanie (putem cuteza a spune chiar o cincizecime) personală şi destul de dură pentru a pivota în jurul propriei sale axe ontologice şi a deveni din etnocentricul Saul nimeni altul decât Pavel, apostolul neamurilor. Schimbarea de nume tocmai acest lucru arată: o transformare identitară, o recalibrare ontologică, o convertire a singularului în plural, o pre­schim­bare a lui „a avea” în mult mai adâncul „a fi”.
O concluzie ar putea fi că credinţele personale pot fi anterioare şi opuse realităţii. Cam la fel ca azi, când realitatea unui virus pandemic nu încape în multe minţi din cauza unor „virusuri” culturale endemice care nu reuşesc să vadă în SARS-CoV-2 decât guturaiul pe care îl ştiau deja. Şi de fapt, poate nici nu contează ce ştim sau credem despre măşti, lockdown şi carantină. Un profesor de medi­cină spunea cândva că nu există boli. ci numai bolnavi, nu există necazuri, ci doar necăjiţi.

Al doilea sens al credinţei se vede din umilul exemplu dat de cel mai fidel prieten al omului – bie­tul câine. Lipsit de abilităţi cognitive superioare şi înzestrat doar cu o memorie episodică de fac­tură senzorial-afectivă, câi­nele rămâne totuşi credincios stăpâ­nului pe care îl recunoaşte, îl identifică şi îl urmează.
Adesea nu crede (şi nici nu prea are capacitatea cerebrală de a o face) balivernele verbale şi gestuale ale stăpânului, dar nici nu îi uită timbrul vocii, mirosul şi pre­ferinţele. După standarde uma­ne ar fi un prost incapabil. Şi totuşi..
Totuşi omul e cel care uită cine este, de unde vine. Omul e cel sedus adesea iremediabil de alte voci, de alte mirosuri, de diver­sităţi, iar omul e cel dăştept (în­drăz­­nesc o glumiţă: dă că aştept, eu nu dau că-s deştept). Omul ştie, e convins, dar nu e convins de ceea ce ştie şi de aceea de multe ori tinde să înţepenească în proiectul său, ca să îl cităm pe Gabriel Liiceanu.

În fine, poate că exemplul câinelui pare deplasat, exagerat. Dar credinţa o găsim şi în alte domenii care nu ţin nici de zoo­logie, nici de religie. Mă gândesc la militarul care a jurat credinţă patriei şi nu uită asta când îşi suflecă uniforma şi ajută în spitalele Covid. Mă gândesc şi la poliţistul ori jandarmul (acesta din urmă e şi el militar) care nu uită jurământul de credinţă când atrage atenţia asupra măsurilor de protecţie cu duh de amabilitate şi îngăduinţă în loc să spu­mege ca un câine turbat. Şi da, mă gândesc la medicii, asistentele, infirmierele şi îngrijitoarele care astăzi coboară în anonimat ca să slujească dincolo de oboseală, dor de familie, dincolo de plicul strecurat în buzunarul halatului.

Voi spune cu glas puternic şi înalt, aşa cum îndemna Nicolae Steinhardt în „Dăruind vei dobândi”, că vom găsi credinţă şi acolo unde nu prea ne uităm din cauza altitudinii de la care ne-am obişnuit a survola lumea cu priviri inflexibile. Poate nu întotdeauna, dar destul de des, o nevăzută credinţă a celor ce ridică gunoaiele la ore la care încă dormim, a celor care mătură şi spală săli, coridoare şi WC-uri neuitând că au o familie cărora trebuie să le ducă o pâine mică dar cinstită. Poate că şi a mamei zdren­ţăroase şi necăjite care ne scurmă gunoaiele ca să hrănească cât de cât un puiuţ de om la peri­feria civilizaţiei noastre. Sau a bătrâ­nului bolnav din spitalul Covid, care duce şonticăind un pic de apă şi o mandarină unui tânăr de 30 de ani fără să îl întrebe la ce petrecere a fost de s-a infectat.
Până la urmă o credinţă ca aceea a Sfântului Nectarie din Eghina, prăznuit la 9 noiembrie, preotul-profesor care, deşi avea funcţia de director, a spălat toaletele seminarului pe care îl conducea ca să nu-şi piardă slujba omul de serviciu care se îmbolnăvise. Credin­cioşie de mamă, de pă­rinte, echi­valentă cu prezenţa necon­di­ţionată de detalii.

Pentru că la capătul zilei, credinţa nu se rezumă nici la credulitate şi nici la ştiinţă. Credinţa nu în­seamnă nici a toci treptele bise­ricii, nici a frunzări Biblia, ci a ajunge la pragul celuilalt cu o vorbă sau o faptă bună şi poate o mai atentă ascultare a chemării lui Dumnezeu prin suspinele celor aflaţi în nevoi. Cred cu tărie că pragul aproapelui e pragul lui Dumnezeu. Poate că credinţa
uneori înseamnă să ignori ceea ce ştii şi pur şi simplu să fii acolo unde e nevoie de tine. Cu riscul asumat de a părea prost sau fraier. Dar să nu uităm ce ne spune psalmul 72: „De aceea s-a bucurat mintea mea şi rărunchii mei s-au potolit. Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine”. Prin semenii noştri rămânem cu El şi El cu noi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Baia Mare,
11 noiembrie 2020

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.