Demostene Andronescu, „nebunia” sfântă a generaţiei care ne-a salvat onoarea

Dacă paradoxul este cel care defineşte cel mai bine omul, atunci nu trebuie să ne mire că Demostene Andronescu, fiind un veritabil OM, este un cumul de paradoxuri: curajos în cele mari şi rezervat în cele mărunte; iertător cu ceilalţi, dar aspru cu sine; blajin, sensibil şi bun, dar un luptător neînfricat şi neînvins. Este considerat ultimul mare poet al temniţelor comuniste şi este unul dintre cei mai reprezentativi supravieţuitori ai unei generaţii de „nebuni” care a avut curajul să se opună comunismului. Urmează mărturisirea istorică a unui Don Quijote românesc, fără de care lumea „cuminte” şi „cuminţită” de azi ar fi de tot săracă, searbădă şi anostă.  

O bătaie scurtă în receptor. Şi alte două, consecutive. Bătrânul de la celălalt capăt al firului îmi vorbeşte despre alfabetul Morse, aşa cum a fost adaptat în temniţele comuniste. Apoi începe să recite, din memoria incredibilă pe care numai foştii deţinuţi politici o au, câteva versuri pe care le-a scris, demult, în aer: „Nebun, da, sunt nebun! Dar lume, dacă/n-ar fi nebuni ai fi de tot săracă (...)/Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/de n-ar muri în locul lor nebunii”.

De fapt, pe Demostene Andronescu şi generaţia lui asta îi caracterizează cel mai bine: paradoxul şi „nebunia” sfântă de a se opune, împotriva oricărei logici, a oricărui calcul, tăvălugului istoriei. Pentru ei, oracolul a dictat „nimic prea puţin”. Atunci când vine vorba de Dumnezeu, Ţară, Onoare, Libertate şi Sacrificiu. Şi culmea, „nebunia” lor a învins logica, cuminţenia, calculele şi probabilităţile istorice. Ei au învins. Au rămas Oameni şi ne-au făcut şi pe noi oameni, fiind singurul certificat de demnitate naţională într-un veac al laşităţii, trădării şi urii.

„Alo?”, se aude din nou vocea caldă de la celălalt capăt al firului. „Ştiţi, mie nu-mi place să-mi expun suferinţa public, ca pe o tarabă. Ca mărturisire? Da, avem această obligaţie a mărturisirii”.

Ca şi toţi oamenii care au multe de spus, Demostene Andronescu vorbeşte greu şi puţin. Are acel grad al smereniei pe care numai cei trecuţi prin tăvălugul vieţii cu folos îl dobândesc. Şi are un cumul de paradoxuri care te duc cu gândul la maxime celebre. Născut în 1927 la cumpăna dintre Moldova şi Muntenia, are ceva din blândeţea molcomă a moldoveanului, dar are şi îndrăzneala munteanului. E deopotrivă blând şi hotărât, retras şi curajos, sensibil şi dârz, entuziast şi resemnat. Dar e 100% Don Quijote şi 0% Sancho Panza. În locul unei vieţi serbede, a ales să stea drept, în faţa morţii.

Între 1952 şi 1964, cu o mică întrerupere, a fost deţinut politic, trecând prin Jilava, Gherla şi Aiud. S-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici, despre care a scris pagini legendare. A ieşit din temniţă mai bun, mai puternic decât intrase. Cu mintea plină de versuri, pe care le-a adunat într-un volum dedicat „generaţiei mele de Don Quijoţi, striviţi de prea marele lor vis” şi cu sufletul plin de smerenie, iertare, dar şi curaj. În 1989, purtat de acelaşi vis al libertăţii, se suise pe clădirea Comitetului Central împreună cu tinerii revoluţionari. Apoi, asumându-şi cu modestie rolul de mărturisitor, a început să vorbească despre trecute vieţi şi trecute vremuri, dar cu valori la fel de actuale. În nicio clipă n-a pus între paranteze crezul şi menirea sa. Le-a urmat, cu aceeaşi fermitate cu care „bate” Morse.

„După 25 de ani de la Revoluţie, unde ne sunt azi nebunii?”, îl întreb scurt. Răspunde zâmbind: „Dacă s-ar putea să nu mai fie nebuni, să fi amorţit toţi... Nu, e nevoie de ei, pentru că omul cuminte e neproductiv dacă nu este împins de la spate de alţii mai activi. În fond, trebuie înţeleasă sintagma asta a nebuniei în sensul bun, paulinic, al lui Don Quijote”. „Şi totuşi, de ce generaţia dumneavoastră avea atâţia „nebuni” şi a noastră nu?”, insist eu. „Era cu totul alt context, şi nu-i mai avem nu pentru că nu suntem în stare să-i avem, ci pentru că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, comunismul ne-a deteriorat fiinţa noastră morală, cei 50 de ani de comunism ne-au satanizat. În primul rând, lumea de azi nu mai are repere, nu mai are legătura cu transcendentul şi tradiţiile şi, neavând aceste legături, nu mai trăiesc, ci doar vieţuiesc larvar”.

Culmea, ei, care au stat drepţi în faţa morţii pentru libertate, nu blamează atât de mult modul în care ne trăim democraţia ca şi noi: „Noi suntem la o vârstă la care nu mai avem nici dezamăgiri, nici euforisme. Suntem expiraţi din acest punct de vedere. Dar lumea de azi, în special tinerii, nu mai ştiu să viseze, nu mai au idealuri şi nici modele care să-i împingă înainte”. Îl întreb dacă de vină e necunoaşterea adevărului. Nici azi, după un sfert de veac de democraţie. Şi spune că: „Această tăcere este un fel de ocolire a problemei. Lumea noastră, în urmă cu 25 de ani, era activă. Eu am luat parte activ la Revoluţie, nenorocirea a fost că am fost singur şi n-am putut coagula la Comitetul Central o opinie în continuarea luptei noastre.

Această ocultare este orchestrată, este un fel de manipulare, chiar şi această scoatere în faţă a informatorilor securităţii a fost o manipulare, pentru că a mutat problema pe o serie de victime.

Aceşti informatori sunt tot victime pentru că oamenii au făcut-o de frică, şantajaţi cu diferite chestii şi nu s-a mers mai sus, la cei care i-au împins să facă şi care au folosit informaţiile lor împotriva societăţii şi a celorlalţi. Nimeni din marii vinovaţi ai ororii pe care am trăit-o nu a fost tras la răspundere. A trecut un sfert de secol de atunci şi n-a apărut un film. A apărut doar literatura memorialistică, dar din iniţiative individuale, pe cheltuiala autorilor respectivi.

Această ocultare a fost întreţinută tocmai să se uite. Răul care s-a făcut n-a fost exorcizat din societatea românească. Ar fi fost benefic şi pentru mântuirea respectivilor ticăloşi, dacă ar fi fost puşi în situaţia de a se întâlni cu propria conştiinţă. Majoritatea acestor ticăloşi şi-au înfrumuseţat trecutul, şi-au rescris biografia, până şi colonelul Crăciun (comandantul închisorii Aiud, n.red.) şi-a rescris biografia. Şi mi-a spus mie că tot ce a făcut a fost bun, mie care am gustat din „bunătatea” lui că tot ce a făcut a fost bine”.

Tot paradoxal pentru lumea de azi, ei, care şi-au sacrificat viaţa, libertatea, tinereţea pentru Neam spun senini că: „n-avem niciun merit, aşa au curs lucrurile. Atunci nu puteai să stai impasibil dacă aveai conştiinţa că ţara se duce spre prăpastie”. Împotriva oricăror norme logice, au suferit unei detenţii crunte, gândite special pentru a-i ucide: „Detenţia în perioada comunistă a fost cumplită, n-au schimbat nimic în legile penitenciarelor, dar au înăsprit până la aberaţie regulamentele.

De exemplu, eram complet izolaţi, nu ştiam absolut nimic. Nu puteam comunica, au reuşit asta mai ales cu ştirile politice de afară. Marile evenimente le-am aflat după vreun an.

Norocul nostru a fost că eram mulţi şi nu puteau ei să ne supravegheze cum ar fi trebuit şi am găsit metode de supravieţuire. Inclusiv am învăţat să dormim în picioare. Rămâneam în picioare, mai ales când erai la izolare, iarna, într-o cameră complet goală. Îngheţai dacă stăteai şi trebuia să te mişti. Dar nici nu puteai să stai 11 zile nedormit. Dormeam rezemat de perete, dar după 5 minute trebuia să te mişti. Apoi era lipsa de comunicare şi trebuia să inventăm. Dar era greu cu Morse, pentru că linia trebuia să o baţi cu nasturii pe perete, până când cuiva i-a venit ideea să transforme linia în două puncte alăturate.

Şi am ajuns la performanţe uluitoare, vorbeam la Morse ca la telefon, transmiteam poezii, ştirile care pătrundeau pe la noi, conferinţe.

Cum auzeam ceva, transmiteam. Când gardienii erau ocupaţi cu programul de seară, se transmitea adevărat buletin de ştiri interne: a murit cutare etc., erau multe rude între ei şi comunicau săptămânal prin morse. Am fost obligaţi, pentru a supravieţui să inventăm o serie de lucruri.

Când se lăsa seara, celularul avea 3 etaje şi trimiteam de la parter la etajul 1-2, prin aşa-zisul „porumbel” diverse lucruri: lăsau o sfoară şi legam acolo ce aveam de transmis şi cu indicaţia să o dea la celula cutare”.

Cum au reuşit să reziste? Urcând două trepte ale spiritului prin poezie şi rugăciune: „Pregăteam talpa bocancului, dădeam cu un strat subţire de săpun şi îl pudra apoi cu DDT, împotriva insectelor, pe care scriam o poezie cu un vârf ascuţit sau un cui. Cu ce puteam procura, pentru că nu puteam avea nimic la noi, să nu mai vorbesc de hârtie sau creion, dacă găseam un petec de hârtie se făcea anchetă de la centru. Cine nu ştia morse în închisoare era infirm.

Scriam în gând, mai scriam la izolare pe perete câte un vers să-mi fie reper pentru celelalte. În primul rând a fost rugăciunea, dar cum nu toţi am fost rugători ca vocaţie, apelam la poezie. A circulat aproape în opere complete poezia marilor poeţi interbelici, Blaga, Arghezi, Pillat etc. poezie în germană, franceză. Eu ştiam 3-4 elegii ale lui Rilke, fără să fi cunoscut germana şi am învăţat şi traducerea”. Demostene Andronescu a mai scris poezie în adolescenţă, dar dacă n-ar fi ajuns în temniţele comuniste, crede că n-ar fi scris niciodată versurile extraordinare care

l-au făcut celebru: „La adolescenţă am încercat să scriu poezie, dar n-am avut vocaţia, dar dacă n-aş fi fost împins de la spate în singurătatea în care eram nu aş fi scris poezii. 

Cei tineri toţi ştiau să bată Morse, muncitori, ţărani, toţi. Prin morse ne transmiteam poezii şi poeziile ajungeau şi în alte închisori, ne luam şi ne duceau la un supliment de anchetă, te întâlneai şi întrebau „ce poezii mai circulă de Gyr?”. La un moment dat toate închisorile din ţară ştiau poeziile, cu un an doi întârziere de la compunerea lor. Au ajuns în toate închisorile”.

Din întâmplări crunte, a scris versuri ca un cristal. Poeziile sale sunt de fapt un altfel de jurnal de detenţie, scris chiar acolo, între gratii: „De exemplu, eram odată la izolare într-o primăvară. Era aprilie sau început de mai. Era o zi frumoasă. Pătrundea la noi freamătul oraşului şi cam la 2-300 de m de închisoare era o şcoală. Era o linişte deplină. A pătruns până la mine în celula de izolare zgomotul şcolii. Am stat şi am ascultat zgomotul copiilor şi în larma făcută de ei am auzit un glas de femeie: „Silviu, las-o în pace pe Măriuca că-ţi rup urechile, ştrengarule”. Aşa m-a răscolit acel glas de femeie şi zarva lumii libere că m-am pomenit zicând „Mai scapă-mă odată în viaţă/ca pe-un juncan flămând într-o fâneaţă/”, poezia se numeşte „Chemarea păcatului”. Altă întâmplare care i-a „declanşat” harul poeziei a avut loc la Aiud, pe când era la una din multele izolări: „eram la izolare, aşteptam închiderea, seara, ca să avem certitudinea trecerii timpului. Eram în a patra-a cincea zi de izolare. Seara, când se dădea stingerea, gardianul îţi arunca o aşa-zisă pătură, era de fapt o bucată de pătură. O puneam ca pe un şal de umeri.

S-a deschis uşa şi gardianul zice : „na, pune-ţi pijamaua şi te culcă”. Eram aşa slăbit de frig şi de foame şi n-am avut putere să ripostez la gluma asta nesărată. El s-a dus mai departe, eu m-am retras într-un colţ să-mi fac rugăciunea de seară. El tot deschidea uşa şi arunca pătura înăuntru şi spunea gluma nesărată cu pijamaua la fiecare uşă. Şi la a patra sau a cincea uşă am auzit un glas de bătrân: „domnule plutonier, scoateţi-mă de aici că dacă mă mai lăsaţi şi noaptea asta, aici mor”. El a răspuns: „mori în Paştele mă-tii, că de asta te-am adus aici, să mori!”.

Ne-am dat seama că e un om bătrân şi suferind, toţi, ca la o comandă am început să batem în uşi şi să strigăm să-l scoată de acolo. S-a făcut un zgomot infernal. Gardianul ne-a ameninţat, apoi s-a rugat de noi: „încetaţi, nu ştiţi că după 10 seara uşile nu se mai deschid decât în prezenţa procurorului”. Am strigat „să vină procurorul”. El s-a speriat şi a plecat după ajutoare. Rămaşi singuri, am început să discutăm între noi.

Am aflat că bătrânul era Moş Costache Gane, cum îi spuneam noi, care a scris „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, premiată de Academia Română. Moş Gane avea vreo 72 de ani, a fost luat de la infirmerie, unde a fost internat cu o distrofie gravă. La un moment dat, colonelul Crăciun, care avea locuinţa în incinta închisorii, a venit să vadă ce se întâmplă. A strigat ce se întâmplă. Un glas, care era mai aproape de Crăciun, a spus să-l scoată pe Moş Gane de acolo că, dacă nu, nu încetăm până vine procuratura. S-a consultat cu ceilalţi şi a zis că-l scoate şi-l duce la infirmerie. Am încetat, colonelul a plecat şi în 10 minute a intrat totul în normal, eu m-am tras în colţul meu să-mi continuu rugăciunea.

Dar eram aşa de răvăşit, încât simţeam că nu mă mai pot ruga şi m-am trezit spunând: „în seara asta Doamne, te vei culca flămând!”. Şi s-a născut poezia cu acelaşi nume: „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând./Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara / Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni./Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar./ De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos, / Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos./Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând”.

Încheie versurile cu un oftat. Înainte să închid, îl întreb, dacă, întorcându-se în urmă, ar face la fel: „acum în amintire nu văd decât lucrurile frumoase. Prietenii frumoase, amintiri frumoase. Pentru mine închisoarea a fost perioada cea mai plină din viaţa mea, şi dacă aş fi pus în aceeaşi situaţie, aş avea aceeaşi vârstă, acelaşi elan, aceeaşi nebunie, aş face la fel”.

Îmi iau la revedere şi rămân cu receptorul în mână, preţ de câteva secunde. Nu ştiu de ce, mi se pare că mai aud, cu bătăi scurte de Morse, o rugăciune: „Sloboade, Doamne-n lume nebunia, / S-o răvăşească şi să o răstoarne,/Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne / Şi-acestui veac să-i surpe temelia!”.

„Noi suntem la o vârstă la care nu mai avem nici dezamăgiri, nici euforisme. Suntem expiraţi din acest punct de vedere. Dar lumea de azi, în special tinerii, nu mai ştiu să viseze, nu mai au idealuri şi nici modele care să-i împingă înainte”.

Demostene Andronescu