• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 29 Noiembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 17 August , 2020

De vorbă cu VIOREL COSMA (30.03.1923 - 15.08.2017)

Acest nume ilustru ar merita să fie scris cu litere în aur poleite, într-o Enciclopedie a marilor muzicieni români. Deo­camdată noi nu avem așa ceva. Cu siguranță ne-am fi putut lăuda cu un asemenea op de referință dacă ilustrul muzicolog în primul rând, Viorel COSMA (critic muzical, compozitor, dirijor etc.) ar fi reușit să-și ducă la bun sfârșit „Enciclopedia muzicii ro­mânești” ale cărei prime pagini le-a scris la puțină vreme după primii pași... octogenari. Mult prea târziu, deci. La toți se lăuda, însă, că această lucrare monumentală va avea, la final, un număr de 10 (zece) volume, cu câte opt sute de pagini fiecare; mai ceva, deci, ca „Enciclopedia Britanică”. Mult prea târziu, însă, căci timpul... Timpul!
Și totuși, pe parcursul vieții, pentru meritele excepționale dovedite cu asupra de măsură, în cariera-i desfășurată pe mai multe planuri... muzicale, Domnia Sa a fost distins cu următoarele: Premiul Academiei Române; Premiul Interna­țional al Criticii Muzicale Artius din Budapesta și de zece ori premiat de către Uniunea Compozitorilor.
Este autorul a peste 90 (aproape 100) de cărți de Muzicologie, Lexi­cografie și Critică Muzicală. A cunoscut nenumărați mari artiști muzicieni, cu care a colaborat pe toate palierele, precum se va vedea din interviul de mai jos, la împlinirea vârstei de 88 de ani.

Rep.: Iubite Maestre, aș porni dialogul nostru de la o curiozitate: cum vă explicați faptul că cea mai mare înflorire a Muzicii din istoria noastră a avut loc în epoca inter­belică pe care ați parcurs-o la pas?
Cosma Viorel: Ca să ai cultură trebuie să ai, mai întâi, bunăstare. După unirea din 1918, românii o duceau bine și țara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorință puternică de-a face ceva concret pentru această Românie Mare. Atunci au apărut instituții importante, care ne lipseau și care au creat, prin prezența lor de mai târziu, un cadru favorabil. În 1920, Filarmonica se modernizează sub conducerea marelui dirijor George Georgescu (12 sept. 1887 - 1 sept. 1964 -  P.A.), care s-a întors de la Berlin și a strâns în preajma lui crema absolvenţilor de la Conservatorul de Muzică. În anul 1921, Opera Română devine instituție finanțată de la buget. Tot atunci se înfiinţează, la Cluj, Teatrul Național și Conservatorul de Muzică. S-au mai înființat și Radioul, dar și Casa de Discuri, prin acestea ivindu-se posibilitatea pentru pasionați de a-i asculta pe interpreții preferați în fotoliile de-acasă. Dar poate că adevărata explicație pentru spiritul extraordinar de emulație care a existat pe scena muzicii interbelice este fa­buloasa prezență a marelui GEORGE ENESCU (19 aug. 1881 - 5 mai 1955 - P.A.). Acesta a reușit să coaguleze în jurul său personalitățile de vârf ale epocii. El este cel care, prin muzică, a sincronizat cultura română cu cea occidentală. A avut extraordinara voință de-a ridica nivelul Culturii Române și a muzicii în mod special. Făcea turnee obositoare prin mai multe orășele de provincie unde cânta Bach. Și dacă-l întrebai la ce bun? pentru că lumea simplă nu înțelege o muzică atât de profundă, El îți răspundea fără ezi­tare: „Nu-i nimic că nu pricepe Bach; să-l ia ca pe un medicament…”. În 1913 a instituit un premiu național de compoziție, pe care l-a acordat anual, până în 1946, când s-a stabilit definitiv la Paris. Ba mai mult, el și dirija compozițiile câștigătoare, pentru a le populariza. Enescu a fost un far călăuzitor pentru întreaga gene­rație interbelică, ridicând nu doar nivelul epocii respective, ci și a celei care i-a urmat.
După al doilea război mondial, am avut un mănunchi de mari muzicieni, recunoscuți peste hotare, și care i-au dus lui Enescu faima cuvenită. Despre El s-a vorbit ca despre Școala lui George Enescu, precum au propovăduit-o marii compozitori, precum: Anatol Vie­ru, Ștefan Nicolescu, Tiberiu Olah (a compus muzica pentru filmul „Mihai Viteazu”, în regia lui Sergiu Nicolaescu - P.A.), Pascal Bentoiu, și alții nu mai puțin celebri.

Rep.: Ați putea să-i faceți un por­tret artistului și Omului George Enescu?
C. V.: Enescu a fost un OM cu totul deosebit. Avea o memorie fantastică. Bela Bartok i-a dat, în tren, o partitură. Enescu a citit-o atent de câteva ori, până aproape de destinație, restituindu-i-o înain­te de oprirea trenului. A doua zi a cântat-o din prima, fără partitură. Cânta pe de rost aproximativ 52 de partituri de Bach. Dirija concerte cu muzică de Wagner, tot fără partituri în față, murmura diferite melodii, cânta la fluier, la pian, la vioară, violoncel, flaut, la corn și orgă. Mereu avea câte una alta de povestit, era spontan, glumeț, scria versuri și chiar epigrame. Era și un excelent caricaturist și un desenator remarcabil. În felul său era un renascentist de secol XX. Și multe alte calități pe care i le descopereai încă din primele clipe de conversație. Ca să nu-ți mai spun ce mult îndrăgea femeile frumoase, dar și... invers, pentru simplul motiv că era și un bărbat bine și cuceritor, mai ales pentru cucoanele din înalta societate. Cu una din acestea a avut și o fată din flori, păstrată la mare secret.

Rep.: Acum se știe despre cine a fost vorba?
C. V.: Se știe că, o perioadă însem­nată, a fost croitoreasă la Opera de Stat, de unde se pare c-a și ieșit la pensie.

Rep.: Enescu s-a căsătorit totuși, cam pe la vârsta de aproape 60 de ani, după câte se știe din partea biografilor. De ce oare atât de târziu?
C.V.: Marea lui dragoste a fost Maruca Constantinescu. Se pare că a cunoscut-o la Castelul Peleș, prin anii 1911- 1913, în cercurile re­ginei Maria de care Maruca era foarte apropiată. Ea era căsătorită cu Mihai Cantacuzino, care, se pare, că știa de idila ei cu Enescu. Tot în acea perioadă, Maruca l-a cunoscut și pe Nae Ionescu de care s-a amorezat fulgerător. Într-o afir­mație din jurnalul ei, recunoaște că, lângă el, o apuca amețeala, stare în care parcă Lucifer îi dădea târcoale. Relația celor doi a durat șapte ani, iscând gelozii cumplite din partea lui Enescu, cel care, ani la rând, a așteptat-o răbdător. Când d-l Ionescu a părăsit-o definitiv, Maruca s-a îmbolnăvit foarte grav, de nervi, iar Enescu și-a anulat toate concertele din străinătate ca să-i fie foarte aproape la această mare suferință, internând-o, până la urmă, la un spital din Viena. După revenirea în țară îl acceptă ca soț, căsătorindu-se legal în anul 1938. Au locuit, o vreme, la palatul Cantacuzino moștenit de la Mihai. Au viețuit nu în palatul propriu-zis ci în căsuțele servitorilor, până la plecarea lor la Paris.

Rep.: Ne-ați vorbit de aristocrația vremii, dar cum era Bucureștiul oamenilor modești din cartierele cu tramvai și cișmea în fața blocului ?
C.V.: Să știi că întreaga societate era marcată de o ușoară burghezie. După Marea Unire, agricultura mergea excelent, oamenii se înstă­riseră, văzându-i pe tot mai mulți pe terase, prin restaurantele din centru, prin cofetării luxoase și baruri. Lumea nu stătea seara acasă. Ieșea la restaurant, la o cină boierească și un pahar cu vin cu prietenii, marii lăutari înflorindu-le sufletele, mai ales în timpul dansului cu o doamnă superbă în brațe, până spre zori. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum fran­țuzesc. Și tot pe-atunci, burlacii mâncau numai în oraș, pe la restau­rante mai acătării. Nu trebuia să fii un om bogat că să-ți poți permite așa ceva.

Rep.: Pe unde se putea asculta muzica la modă pe-atunci?
C.V.: Depindea foarte mult de genul de muzică. Bucureștiul, pe-atunci, răsuna de tot soiul de muzici pentru toate categoriile de melomani. Cine voia să asculte muzică cultă mergea la Atheneu, la Opera Română sau la Sala Dalles unde erau concerte de mu­zică pe gustul melomanilor mai cu pretenții. La aceste concerte erau aplaudați cu însuflețire compozitori și dirijori deja foarte cunoscuți precum Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Marțian Negrea, Mihai Andricu, toți aceștia fiindu-mi profesori la Conservator, imediat după război. Erau intelectuali foarte rasați, nobili manierați, cu toții școliți la Paris. Se mai cuvine a fi menționați și celebri pianiști Dinu Lipatti și Cella Delavrancea, acestea fiind renumitele serate concertistice organizate adesea în saloanele mondene ale doamnelor de prim rang a acelor timpuri. Nu lipseau nici vinurile franțuzești ce stropeau bunătățile pe care doar acolo le puteai degusta. Cella era căsătorită cu Lahovary și, deci, își putea permite asemenea serate de mare eleganță și lux.

Rep.: Ați cunoscut-o pe doamna Cella?
C.V.: Desigur. De nenumărate ori am fost și eu poftit la asemenea serate de mare lux și eleganță. Am fost în relații cu totul speciale de care, cu mari emoții, îmi aduc și azi aminte, emoții pe care mi le astâmpăr cât de cât, deschizându-i plicurile de odinioară. Era ado­rabilă, o inteligență sclipitoare şi o excelentă parteneră de dialog pentru ore întregi. Cânta la pian tot ore-ntregi fără să obosească, orientându-și repertoriu anume pentru onorata asistență. Era foarte bună prietenă și cu marele dirijor George Georgescu. Mie, mai mulți ani, mi-a fost colegă de catedră la Conservator. Și tot dumneaei i-a luat locul Marucăi, în inima lui Nae Ionescu. La respectabila vârstă de 104 ani și-a îndreptat pașii spre casa Tatălui Ceresc.
Rep.: Se pare că tot în acea pe­rioadă și muzica ușoară româ­nească s-a bucurat de un succes cu totul deosebit.
C.V.: A fost vremea romanțelor de mare sensibilitate, dar și muzica lăutărească avea o deosebită căutare, desigur, prin vocile de aur ale unor interpreți fără asemănare, ani și ani la rând.

Rep.: Unde se lansau aceștia?
C.V.: Aceste genuri de muzică puteau fi ascultate doar în restaurante. Atunci, în Bucureşti erau 63 de restaurante, multe dintre ele de lux, cu cântăreți de seamă pe podium sau printre mese, cu bancnote la arcuș, după anumite ore. Restaurantele erau și ele pe categorii. La cele mai de lângă gară cântau, pe rând, tarafurile Julea, Fănică Luca, Maria Lătărețu ș.a. În cele mai centrale îi puteai întâlni pe Camil Petrescu, Sadoveanu, George Călinescu și alte fețe interbelice de prim rang. Scriitorii erau oameni de lume, o breaslă mult mai mondenă decât a muzicienilor, de exemplu.

 

Rep.: Eu am fost o singură dată la Continental. Tot atât de select era și-n acea perioadă despre care vorbim azi?
C.V.: Acum vorbim despre muzicieni de toate genurile, din vremea mea. Atunci, la Continentalul cel mai select ce era, vedeta principală era Grigoraș Dinicu, celebrul compozitor (vezi Hora staccato - P.A.), violonist, șef de orchestră popu­lară, care, la Continental, își avea publicul său cel mai select, dar și colaboratori pe cei mai vestiți soliști vocali. El, cu orchestra lui, pentru boierimea de la mese, până aproape de miezul nopții, avea în repertoriu doar muzică clasică, semi-simfonică mai bine zis, după care apăreau pe podium guriștii de mare faimă, în repertoriu având celebrele jocuri populare precum horele și sârbele, dar și guriști cu cântece de petrecere, doine, me­lodii de dragoste și romanțe nea­părat. După unu noaptea se trecea pe ringul de dans pentru trezirea din amorțeală, în ritmuri de foxtrot, tango lipit cum era denumit, valsuri, cha-cha-cha și alte cele, cam până pe la trei dimineața. La barul Zissu mai trecea lumea bună pentru câte un pahar sau două de băuturi fel de fel, dar toate cu etichete europene mai ales. Aici cânta vestitul megaloman Jean Mascopol. Era un franțuzist pre­făcut, îmbrăcându-se ca la Paris. Localurile-i preferate erau cele mai de lux și nicidecum bodegi sau crâșme de trei parale. Aici, seară de seară, puteai să-l asculți și să-l aplauzi pe Zavaidoc piteș­teanul. Despre vocea lui pot să spun fără teama de-a greși că era una excepțională, de tenor de operă, cu niște acute formidabile. Avea, însă, o țăcăneală: acasă la el avea în curte un stejar falnic în care îi urca pe lăutari (așa ceva am văzut și eu, mai demult, și prin... Negreşti-Oaș - P.A.), loc de unde, aceștia cântau până la ivirea zorilor, când toți amicii cheflii se-ntorceau, pe trei cărări, pe la casele lor, după o noapte de pomină în care vinul de Valea Călugărească trona peste întreaga asistență.
Prin alte restaurante bucureștene mai puteau fi ascultate, cu mare emoție, și aplaudate pe măsură, vocile de aur ale unora precum Ioana Radu cu repertoriul ei de romanțe unice, sau pe Mia Braia, surori vestite amândouă. Ioana era o persoană simplă, fără prea multă carte, spre deosebire de Mia care făcuse și facultate. Erau fete de plutonier major, craiovence la origine. Mia era căsătorită cu Petre Alexandru, solist vocal cu care cânta duete. Ioana a avut cinci bărbaţi cu cununie. Avea o voce fantastică, inconfundabilă, cu care interpreta romanțele la modul unic și nemaiauzit, la acest gen nepu­tând-o egala nimeni. După cum vezi, pe-atunci lumea și muncea, dar și știa să se distreze, desigur, nu oricum, nu oriunde și nici cu fitecine.

Rep.: Aș reveni la Grigoraș Di­nicu, vârful muzicii lăutărești și căruia îi dedicați nenumărate pagini în scrierile dumneavoastră.
C.V.: Așa este. Pe Domnia Sa
l-am cunoscut personal, destul de târziu, cam prin 1946. Avea cancer la laringe. Adesea îl căutam acasă, să-i țin de urât și să mai vorbim
d-ale noastre. După o vreme, însă, n-a mai putut nici să vorbească, comunicând totuși prin scris, la fața locului. A fost un artist popular cu studii superioare, absolvent de Conservator, favoritul ambasadorilor de toate națiile, partici­pant și premiat pe la diferite festivaluri internaționale, la care, cu Hora Staccato, stârnea minute-n șir, vii aplauze (pe un CD cu muzică electronică am această capodoperă în interpretarea lui... Isao Tomita - P.A.). Bunic după tată, i-a fost renumitul naist, An­gheluș Dinicu, cel care a compus „Ciocârlia” cu care i-a electrizat pe toți parizienii spectatori, de sub Turnul Eiffel, în seara inau­gurării (? - P.A.) acestuia. La înmormân­tarea lui Grigoraș Dinicu (28 martie 1949) au participat peste 400 de lăutari care, pe tot drumul spre cimitir, i-au cântat întregul repertoriu. A fost ceva de neimaginat.

Rep.: Știu că Maria Tănase v-a fost colegă de catedră la Liceul de Muzică.
C.V.: Așa este. Și să mai știi și faptul că în anul 1953, când a fost numită profesoară, era deja o vestită solistă de muzică populară. Cânta, noapte de noapte, prin cele mai importante restaurante bucu­reștene, mereu acompaniată de acordeonistul ei preferat, în persoana vestitului Fărâmiţă Lambru, țigan pur sânge (cânta la acordeon cu cotul peste butoanele din stânga instrumentului, iar ca gurist nimeni nu-l egala când era vorba, pe atunci, de celebrele melodii „Lumeee lume” sau „Vino muică-n deal la cruce / Să vezi duba cum mă duce”. Am fost cu el într-un turneu de 45 de zile, cu teatrul din Deva - P.A.). A fost mereu-mereu umbra Mariei Tănase, care, până la urmă, drept răsplată i-a cum­părat un acordeon nou-nouț, dar și foarte valoros. Fărâmiţă știa tot repertoriul coanei Maria, o mare artistă, pe care o acompania, cu devotament, în toate împre­jurările, fie că era vorba de un restaurant select cu un public pe măsură, sau doar o crâşmă periferică unde dădeau glas, ceva mai târziu în noapte, unui repertoriu porcos de pe vremea lui Anton Pann, în aplauzele date-n clocot ale unui public jerpelit.

Rep.: Ce mai știți despre magnifica Maria Tănase?
C.V.: Era o femeie teribilă, sclipitoare și captivantă, și nu era deloc posibil s-o ții în frâu. A fost căsă­torită, pentru o vreme, cu moșierul Clery Sachelarie. Pentru o vreme doar căci frumoasa de ea era o sfârlează. A trăit cu prim-miniștri, cu ambasadori, a fost implicată și în spionaj, curtată la greu de către Președintele Turciei etc. A fost o femeie fierbinte care se dăruia ca atare. Nu dădeai față cu ea doar ca să te sărute pe frunte. Ce s-o mai... (Citiți și Nota din final).

Rep.: Am priceput! Tot pe vremea când Maria Tănase îi fascina pe bucureșteni, orașul mai fremăta și la audierea celebrei „Zaraza”. Cum s-a născut, oare, legenda aces­tei femei?
C.V.: Melodia a devenit celebră în interpretarea lui Cristian Vasile. Melodia, în interpretarea acestuia, a luat Premiul II, în Uruguay, la un concurs de compoziții. A fost compusă de un oarecare Benjamin Tagle Rara. Melodia repede a fost apreciată de lăutarii noștri cei mai vestiți, a ajuns cu ei și la Paris, iar la rugămintea lor expresă, Nicolae Kirițescu (Publicist și scenarist de film; 3 sept. 1876 - 12 aug. 1965) a tradus versurile pe care le cântăm și azi. Zarază, în traducere liberă, ar însemna un fel de „hăis – cea”. În scurt timp, această melodie a ajuns un poem de dorinți arză­toare, portretul unei femei irezis­tibile. Și tot Kirițescu a fost acela care a făcut cunoscută și legenda ei: se pare că guristul Cristian Vasile s-ar fi îndrăgostit nebunește de Zaraza pe care cineva ar fi ucis-o. Ea ar fi fost incinerată, iar urna cu cenușa ei ar fi fost furată de către însuși Cristian Vasile care, în amintirea ei, înghițea, în fiecare dimineață, câte o linguriță, pe stomacul gol. Și asta timp de un an de zile.

Rep.: Domnule profesor, credeți că România va ajunge vreodată să egaleze această perioadă despre care ne-ați vorbit până acum?
C.V.: Din nefericire pentru noi, românii, azi ne aflăm într-un stadiu mult inferior celui de-atunci. Nu mai avem, în primul rând, bunăstarea de odinioară care permitea oricui accesul la cultură.
Ne-am pierdut și conștiința pa­triotică, iar asta este cea mai dureroasă pierdere. Și asta, probabil, pentru că nu mai avem nimic de revendicat. Ne-am pierdut va­lorile și trăim într-o confuzie totală. Nu mai dorim să trăim frumos și ne-am pierdut respectul pentru marile noastre valori care au realizat, cu știința și devotamentul lor, ceva important și trainic pentru neam și țară. Și nu numai, dar chiar și mari­le noastre personalități din diferite domenii, nu mai sunt azi respectate și recunoscute de către nimeni. De exemplu, în Academia Româ­nă există un singur membru corespondent din domeniul Mu­zicii. Mai mare rușinea! Ne-am căptușit cu modele false și ne-am pierdut până și moralitatea. Am pierdut, nu burghezia materială, ci a spiritului. Trăim azi într-un me­diu al semidocților și al parve­niților. Suntem foarte departe de ce am fost cândva, motiv pentru care eu nu pot să fiu decât frustrat și trist. Mă simt exponentul unei lumi în destrămare. Sper însă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate cu res­pect pentru valoare. Asta e ceea ce ne lipsește la ora actuală.

Rep.: Să fie, distinse Domnule Profesor Viorel Cosma, și vă mul­țumesc din suflet pentru toate cele de până acum. Doamne ajută-ne!


Notă: În fonoteca de aur am minidiscul (17 cm. - 1958) de vinil - Chansons folkloriques roumaines - cu patru melodii celebre, în interpretarea Mariei Tănase, în Limba Franceză. Casa de discuri: La chant du monde; Prima melodie: Uhăi Bade (Danse montardagne); Dirijorul orchestrei: Ionel Banu; Discul a fost premiat cu Grand Prix du Disque (Paul Antoniu).

 

„Mă simt exponentul unei lumi în destrămare!”.
(V. Cosma)

„Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal”.
(V. Cosma)

„Am credința fermă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate  cu respect pentru valoare”.
(V. Cosma)

 

Ca să ai cultură trebuie să ai, mai întâi, bunăstare. După unirea din 1918, românii o duceau bine și țara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorință puternică de-a face ceva concret pentru această Românie Mare. Atunci au apărut instituții importante, care ne lipseau și care au creat, prin prezența lor de mai târziu, un cadru favorabil.
Cosma Viorel

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.