• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 13 Iulie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 26 Iunie , 2020

De la Narcis spre Salomeea. Despre anonimitate şi inflamarea eului

Prof. Marius MOGA

 

„Vai mie, de ce nu mi-aţi spus, de ce nu mi-aţi spus
Că pe spatele meu adineaori, călărea chiar Iisus,
Aş fi mers mai ţanţoş, ridicând copita-n sus,
Şi ce lin, fără să sar, L-aş fi dus.”
(Paul Sterian, „Jalea Măgarului”)

 

„Au nu sunt eu asina ta, pe care ai umblat din tinereţile tale şi până în ziua aceasta? Avut-am oare deprinderea de a mă purta aşa cu tine?”
(Numeri, 22:30)

Nici o clipă nu îndrăznesc să pre­tind originalitate pentru acest eseu sau capitol. Este inspirat dintr-o discuţie între Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Cei doi o pomenesc pe Irina Nicolau care spune: „Dintre animale îmi place măga­rul. Nu ţi se pare că România seamănă cu un măgar? Simplu, sfînt, gălăgios, dar introvertit, penibil, cinstit, încăpăţînat, semn al sărăciei sau al unei bogăţii de altă culoare, semn al lipsei de nobleţe sau indicînd o nobilitate veche, răbdător, cărător, măgar (nu poate fi neglijată secvenţa «torna, torna, fratre»), măgarul îţi poartă desagii şi nu sufletul, ajutîndu-te să reduci lumea obiectelor posibile la strictul necesar. M-aş simţi prost într-o Patrie-Leu, o Patrie-Ghe­pard, o Patrie-Vulpe. Aş putea trăi, eventual, sub semnul mielului negru (Caucazul). Oricum, consider că o Patrie-Măgar mi se potriveşte perfect”.
Interesantă opinie care vine chiar din partea unui etnolog, dar mi se pare a fi de partea firescului fără a cădea într-un naturalism obtuz.
Măgarul poate fi, la urma urmei, doar o reprezentare antropomor­fizată, dar prezenţa sa atât în Vechiul cât şi în Noul Testament nu poate decât să depăşească limi­tele fabulei şi să se aşeze într-un simbolism cât se poate de limpede.
Pentru că măgarul (sau asinul) este seducător prin simplitatea sa. Dar şi surprinzător prin îndărătnicia sa. Dispreţuit pentru incongruenţa înrudirii sale cu calul, măgarul se dovedeşte a fi totuşi un animal foarte eficient: rezistent la boli şi răniri, se hrăneşte cu resturi vegetale şi chiar cu ciulini, cu un instinct de supravieţuire foarte sănătos (care explică celebra lui încăpăţânare). Cu toate acestea, în lumea israeliană se pare că tocmai aceste însuşiri făceau ca măgarul să nu fie tocmai un animal ieftin.
Şi totuşi, deşi marii conducători îşi fac intrarea în cetăţi călare pe cai frumoşi, eleganţi şi chiar maies­tuoşi, Mântuitorul preferă un măgar umil de împrumut pentru a intra în Ierusalim. Desigur, ca să se împlinească profeţia Scripturii (Zaharia 9:9). Dar îndrăznesc a spune că preferinţa lui Iisus se înscrie într-o amplă şi subtilă pedagogie divină. Lecţia oferită pare să treacă dincolo de caracterul destul de direct al pildelor (parabolelor) şi apelează la o înţelegere duhovni­cească a lumii în care trăim acum şi în care s-a născut El.
Evanghelistul Luca consemnează prezenţa şi disponibilitatea creaţiei la naşterea Creatorului, dar şi indisponibilitatea oamenilor, care sunt şi ei parte din creaţie: „Şi a născut pe Fiul său, cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.” (Luca 2:7). În iesle sunt doar animale care cu blândeţe suflă să îşi încălzească Stăpânul, iar singurii oameni sunt păstorii ce cu evlavie aşteaptă afară.
Câtă măreţie în preînchipuirea intrării în Ierusalim găsim în Ve­chiul Testament! „Munţii cei din veac se desprind din locul lor, coli­nele străvechi se smeresc şi pier sub paşii veşniciei Sale” (Avacum 3:6). Tot aşa cum Iordanul înlem­neşte şi curge îndărăt când piciorul Stăpânului intră în apă, iar Capul Său se pleacă sub mâna Bote­zătorului.
Toată creaţia pare a se circumscrie intrării în Ierusalim. Mântuitorul Însuşi spune fariseilor: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40).
Dar în plan simbolic, cine este măgarul?
Poate e micul şi neînsemnatul anonim, necunoscutul care tace, rabdă şi face, cel care peste povara propriului trup duce povara lumii, care cuvântează prin rugăciune în amintirea unui biet necuvântător care duce în spinare un Dumnezeu care a coborât să Se încarce cu păcatele lumii. Poate un umil anahoret, un pustnic ori un monah, ori un mirean care aduce slavă Domnului făcându-şi treaba cum poate, dar la vreme.
Cred că umilitatea şi răbdarea acestui animal, îndărătnicia sa în faţa abuzurilor lumii, se poate referi la acei anonimi pentru care Dumnezeu nu pierde lumea. Poate că sunt acei oameni care menţin lumea pe orbita milei divine, chiar acei doar cincizeci, patruzeci ori chiar numai zece pentru care Dumnezeu îi făgăduieşte lui Avraam că nu va pierde cetatea Sodomei (Geneza, 18:24-32). Poate o prefigurare a celor patruzeci din Se­vastia Armeniei şi a celor zece martiri din Creta.
Inflamarea eului
La polul opus stă trufaş bietul Narcis. Plin de amor propriu, orgoliu şi/sau aroganţă. Sigur pe sine şi mereu nesigur de celălalt. Uşor arţăgos, critic, fariseic şi nemul­ţumit. Întruparea propriului său scop şi conţinut de viaţă. Dincolo de purulenţa oricărei inflamaţii trupeşti, Andrei Pleşu aventurează chiar termenul de inflaţie a ego-ului. Trufaşul este cel ce nu încape de Dumnezeu, uitând că Domnul încape în orice inimă smerită aşa cum odinioară a încăput pe mânzul asinei. Într-un Ierusalim a cărui catapeteasmă a trebuit să crape ca să facă loc lui Mesia.
Am spus-o şi în alte rînduri, frate: Narcisicul (trufaşul) e cam prost ori foloseşte inteligenţa inutil. Pros­tirea îi vine din faptul că e uituc. Pentru că dumnealui mai uită şi că mândria, adică trufia, este păcatul luciferic care face posibil păcatul adamic. Ba mai mult, fiind şi chior, se crede rege în ţara orbilor.
Salomeea
Nu atât frumoasa şi sărmana Salomeea, cât înveninata Irodiada. Exact ce spuneam, în spatele păcatului e mereu trufia, lipsa de ascultare şi smerenie. Iar din lipsă de curaj (să nu confundăm curajul cu nesăbuinţa), Satana se va folosi mereu de om, care poate că este osâr­duitor, dar este şi slab şi poate uneori chiar slăbănogit.
Dacă Irodiada este trufaşă din această inflamare a personalităţii în preajma unui Irod cam egolatru, Salomeea nu e decât o biată victimă care împietreşte în sufi­cien­ţa unei frumuseţi feminine deosebite.
Pe drumul spre mântuire, direcţia pare clară: tot înainte, începând ceea ce nu ai început încă sau continuând ceea ce deja ai început. Nici Irod, nici Irodiada nu fac asta, deşi au auzit vocea ce tuna din pustie.
Atunci când Lot pleacă să îşi salveze familia aceasta face, avertizat fiind de îngeri să nu se uite înapoi. Doar soţia lui este cea care pe drum se uită înapoi şi se transformă într-un stâlp de sare. Câtă învăţătură stă în acest pasaj biblic (Geneza, 19:26)! Pe orice drum al regenerării sinelui, privi­rea înapoi echivalează ori cu amin­tirea răului, ori cu nostalgia pă­­­catului. Pentru că prefacerea într-un stâlp de sare este acelaşi lucru cu ceea ce arată Gabriel Liiceanu în „Despre limită”, o intenţie bună distrusă prin împietrirea, blocajul sau înţepenirea în proiect.
Despre lemn
şi spaţiile mici
Deunăzi îmi aducea aminte cineva de cântecul „Despre smerenie” al formaţiei româneşti Taxi, spunân­du-mi că mesajul piesei este foarte actual şi frumos.
Dincolo de linia melodică plăcută şi aparenta intenţie bună de a lansa un mesaj cu trimitere la dreptatea socială, mai există şi şubredul pretext al invocării unui concept creştin. Dar dincolo de toate acestea, simpla adunare a 33 de personalităţi „culturale” (atunci când cultura se smereşte la entertainment) nu poate, oricât s-ar strădui, să suplinească nevoia de identitate şi apartenenţă obştească a unui popor puţin mai vechi decât trupa premiată la Mamaia. Mă întreb doar când a discutat domnul Dan Teodorescu cu Dumnezeu ca să afle de preferinţele Sale.
Retragerea artistului popular mara­mu­reşean Grigore Leşe din pro­iectul-manifest îmi limpezeşte orice dubiu despre falsitatea şi duplicitatea textierului. „Mi s-a spus că mesajul melodiei are legătură cu bisericile de lemn şi cultura străveche, nicidecum cu ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului”. De asemenea şi supărarea rockerului Cristian Hrubaru, şi el inclus în proiect. Iar faptul că „prietenii” trupei sunt mulţi nu face altceva decât să adeverească sugestia lui Pleşu, că dincolo de inflamarea eului, mai există şi o inflaţie de euri.
Mă gândesc că astfel de texte le scriu, le cântă şi le manifestă un gen de oameni care nu practică smerenia, care admiră bisericile de lemn, dar nu ştiu ori nu vor să participe la ce se întâmplă în ele, care ar vrea ca naţia să trăiască în spaţii mici de lemn în faţa cărora ei să îşi parcheze limuzinele. Nu poţi să nu te întrebi cât lemn au aceşti oameni la vilele lor. Sau oare acum uită de spaţiile mici? Personalităţi ori personulităţi?
Cerându-mi iertare că m-am molipsit şi eu de boala inflamării, să ne aducem mereu aminte că toţi vom avea parte de lemn şi un spaţiu mic la un moment dat: se numeşte sicriu ori mormânt. Iar mie îmi vine a crede că lui Dumnezeu nu îi place asta, de aceea, de la intrarea în Ierusalim, Domnul se străduie cu fiecare înviere şi liturghie să ne scoată din moarte. Iar drumul spre mântuire nu se cade să îl faci grăbindu-te cu taxiul, ci la pas pe urmele smeritului măgăruş care duce pe Dumnezeu.

 

Satu Nou de Jos, 4 aprilie 2018,
de Sfânta şi Marea Miercuri

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.