CUM S-A AJUNS LA BIPOLARISMUL SISTEMULUI INTERNAȚIONAL LA SFÂRȘITUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Istoria și teoria relațiilor internaționale identifică sistemul internațional drept una din temele lor centrale. Istoricii și cercetătorii domeniului științelor politice nu sunt întotdeauna de acord în ceea ce privește rolul sistemului internațional în derularea relațiilor internaționale. Nu este locul aici să intervenim în această dezbatere. Precizez că opțiunea mea este apropiată opiniei lui Buzan&Little care susține că sistemul internațional are un loc în istoria universală din momentul în care au apărut statele drept actori care interacționează între ei („Statele formează un sistem în măsura în care interacționează unele cu altele în mod regulat și în măsura în care interacțiunea lor afectează comportamentul fiecărui stat”)

.În mare, tipologia acestor interacțiuni se încadrează în forme de competiție și cooperare. La rândul lor, competiția și cooperarea au anumite caracteristici, cel mai adesea determinate de puterea deținută de unul sau altul dintre actori sau de asocieri ale acestora. Conform acestei concepții, sistemul internațional a existat încă din antichitate și a avut caracteristici diverse, în funcție de epocile istorice. Într-o asemenea optică, momentul Westfalia (1648) nu a însemnat intrarea sistemului internațional în istorie, așa cum prezintă mulți teoreticieni ai Relațiilor Internaționale. Dar subliniem că ceea ce s-a numit Sistemul Westfalia a inaugurat intrarea sistemului internațional în epoca modernității. Chiar dacă există obiecții la expunerea lui Wallerstein, trebuie să recunoaștem că demonstrația sa, concentrată îndeosebi pe aspectele economice și de piață, este convingătoare atunci când susține că, în sec.al XVII-lea, „sistemul mondial modern a luat forma unei economii mondiale capitaliste care și-a avut geneza în Europa” .Iar Războiul de 30 de Ani ar fi fost declanșatorul unui amplu proces de transformare, inclusiv în ceea ce privește „redistribuirea rolurilor economice” ale factorilor statali, economico-militari și chiar morali. De atunci, statul a fost recunoscut ca fiind principalul actor-sistemic în interacțiunile relațiilor internaționale. Subliniem, însă, că nu este vorba doar de o abordare analitică sistemică, deoarece sistemul internațional a devenit el însuși actor al relațiilor internaționale, cu impact tot mai crescut în sec.al XIX-lea (Sfânta Alianță și Concertul European) și în sec.al XX-lea, odată cu propunerea Sistemului de la Versailles (1919-1920).

     Războiul este un fenomen declanșat și întreținut de oameni care sunt organizați în formațiuni societale. Am fost obișnuiți să folosim definiția lui von Clausewitz, care spunea că războiul este un act de violență generat de dorința de a supune agresorul voinței adversarului. Margaret MacMillan este și mai explicită atunci când spune că „războiul poate fi purtat pentru onoare, supraviețuire sau control”. Exprimând forma brută a puterii, trebuie adăugat că părțile angajate violent într-un conflict optează pentru război din propria voință, deși există și alte modalități de a soluționa disputele. Doar oamenii care gestionează puterea societății decid să înscrie o societate sau alta în război. Istoricul Appian, scriind despre conflictele din epoca lui Cezar, arăta că a decis a descrie astfel de interacțiuni din Imperiul Roman „deoarece aceste fapte merită a fi cunoscute de către aceia care vor să-și dea seama de nemăsurata ambiție a oamenilor, de nestăvilita lor sete de putere, de neclintita lor dârzenie, precum și de formele nesfârșite ale nenorocirilor”. Așadar, avea dreptate Margaret MacMillan când avertiza că nu ar trebui să ne obișnuim cu ideea că războiul este un dat implacabil al societăților, ci ar fi nevoie să explorăm între factorii generatori ai acestui fenomen, caracteristici ale comportamentului oamenilor care ar fi dominați de sentimente negative, precum lăcomia, teama, ideologii specifice etc. Iar în The War of the World/ 2006/ Războiul lumii /2022/, Nial Ferguson a adăugat o altă trăire omenească periculoasă - ura - care ar sta la baza inițierii războaielor, inclusiv ale celor din secolul al XX-lea.

     Ceea ce distinge sistemul internațional modern este și intensificarea interdependențelor între state și alte tipuri de actori. Or, aceste interdependențe pot face ca războiul să fie foarte molipsitor, să antreneze mai multe state, să aibă extindere regională sau globală. Totodată, interdependențele au capacitatea de a contribui la structura sistemului internațional, prin distribuire și redistribuire de capabilități economice și militare care, la rândul lor, pot determina reacții ale statelor, până la forme de interacțiuni violente. Evidențiind fenomenul „contagiunii războiului”, Geller&Singer ne trimit tot la studierea cazurilor războaielor din veacul trecut. Dar ceea ce este deosebit de important se referă și la posibilitatea ca dereglări în sistemul internațional să constituie impulsuri la declanșarea unor conflicte pe arii extinse și în forme extreme. După războaiele napoleoniene, sistemul internațional a fost reglat prin metoda echilibrului de putere și războaie au izbucnit doar când acel echilibru a fost rupt din cauze diverse, de la supraevaluarea capabilităților unei Mari Puteri, până la constituirea de alianțe distincte între Marile Puteri. Accentuând disputele coloniale, la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, Marile Puteri europene nu au mai putut menține echilibrul de putere și astfel s-a ajuns la Primul Război Mondial. În fapt, după cum s-au exprimat unii politicieni și analiști, în 1914 a izbucnit Al Doilea Război de 30 de Ani!

     Primul Război Mondial a creat percepția că politicile europene și internaționale ale Marilor Puteri nu mai puteau fi gestionate prin metoda echilibrului de putere, iar președintele american Woodrow Wilson a propus beligeranților, către sfârșitul conflagrației, o renovare a sistemului internațional, întărind recunoașterea rolului statului-națiune în sistem, apelând mai insistent la dreptul internațional, încurajând interacțiunile actorilor sistemului să adopte cooperarea și menținerea păcii mondiale, prin intermediul Ligii/ Societății Națiunilor, accentuând caracteristici ale unei ordini internaționale liberale, bazate pe egalitatea tuturor statelor și îndreptarea acțiunii lor externe către reguli și instituții internaționale, adică dând sistemului internațional o importanță și mai mare. Sistemul de la Versailles, cum a fost numit sistemul internațional postbelic, într-o expresie generică, a avut apologeți și detractori încă din vremea elaborării lui, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Chiar SUA s-au retras din această construcție sistemică (1920), iar Rusia Sovietică/ Uniunea Sovietică a rămas înafara ei până în deceniul al patrulea, când deja erau evidente slăbiciunile acesteia. Regulile stabilite pentru funcționarea sistemului au fost încălcate chiar de principalele state semnatare care au preferat revenirea la jocul echilibrului de putere între Marile Puteri, neputându-se reconcilia, la nivelul sistemului internațional, justiția cu echitatea și pacea. Acest comportament a fost generat de cultura și metehnele politice învechite ale liderilor politici ai perioadei interbelice, dar și de apariția și expansiunea unor ideologii totalitare, naționaliste, rasiale, xenofobe etc. care nu au mai fost stăvilite de curentele liberale ale epocii. Astfel că s-a ajuns la o continuare a disputei conflictuale care dusese la izbucnirea Primului Război Mondial, declanșându-se cea de-a doua mare conflagrație globală din prima jumătate a veacului al XX-lea. Generația care a trăit grozăviile anilor 1914-1918, în unele locuri chiar și 1919-1920, a ajuns să fie martoră și să suporte un alt război mondial (1939-1945), cu mult mai distrugător decât războiul anterior. Au trăit iluzia că, după 1918, va urma pacea, dar perioada interbelică a fost mai degrabă o etapă de armistițiu în care Marile Puteri au promis să construiască pacea, dar au reușit numai continuarea căii spre Al Doilea Război Mondial. De aceea și Charles de Gaulle s-a referit la intervalul de timp cuprins între 1914-1945 ca desemnând al doilea Război de 30 de Ani.

     Spre deosebire de Primul Război Mondial, când părțile aflate în conflict nu au recunoscut deschis faptul că sistemul internațional în care operau era defectuos și a predispus la război, în cazul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât inițiatorii conflagrației, cât și părțile adverse au spus răspicat că Sistemul de la Versailles nu le convenea și trebuia înlăturat, iar ceilalți că Marile Puteri și statele din sistemul Societății Națiunilor nu au avut voința și/ sau capacitatea de a susține principiile, cadrele și regulile sistemului internațional postbelic. Astfel că beligeranții celui de-al Doilea Război Mondial au intrat în conflagrație nu doar cu gândul de a învinge, dar și de a reconfigura sistemul internațional după terminarea conflictului. De aceea am ales să abordez subiectul enunțat în titlu.

     După destrămarea Cehoslovaciei, în primăvara anului 1939, devenise clar și pentru Anglia, Franța că tactica împăciuirii conciliatoriste pe care o adoptaseră față de Hitler nu a făcut decât să-l încurajeze pe acesta să continue calea cuceririi de noi teritorii și de reconfigurare a sistemului de putere a statelor europene. În acest context, conciliatoriștii Chamberlain și Daladier și-au dat seama că era nevoie de o coaliție de state care să se opună Germaniei naziste. Iar prima formulă pe care au propus-o a fost crearea unei „Mari Alianțe” a Angliei, Franței, Uniunii Sovietice.  Doar că Moscova continua să interpreteze gestul de la Munchen (1938) al liderilor Franței și Angliei ca o tentativă a Vestului de a constitui o coaliție menită a pune Uniunea Sovietică să facă față singură Germaniei. Stalin a sesizat ocazia de a implica Uniunea Sovietică într-un nou joc al echilibrului de putere pe continentul european. Ca atare, la 18 martie 1939, a propus Londrei și Parisului să fie organizată o conferință a șase state - Uniunea Sovietică, Anglia, Franța, Polonia, România și Turcia. Chamberlain nu a considerat oportună participarea României și Turciei, acceptând totuși Polonia. Numai că Polonia a refuzat chiar ea să fie inclusă într-o astfel de asociere statală, de teama Germaniei, dar și a Uniunii Sovietice. Discuțiile între Londra, Paris, Moscova au continuat în aprilie 1939, iar emisarii lui Stalin au solicitat imperativ să li se permită a construi o barieră contra Germaniei care însemna recunoașterea unei sfere de influență într-o zonă largă între Marea Baltică și Marea Neagră. În 8 mai 1939, pretențiile Kremlinului au fost respinse. Până în iulie a aceluiași an, dialogul între capitalele menționate a continuat, dar Moscova solicita neîncetat garanții de securitate prin accesul trupelor sale în statele zonei baltice, Polonia și România. Stalin credea că Londra și Parisul vor menține o atitudine conciliatoristă, dar, când a constatat că o astfel de tactică nu mai era agreată în Vest, și-a îndreptat atenția către explorarea unei înțelegeri cu Germania (sfârșitul lunii mai 1939). La 23 august 1939, era semnat Acordul Molotov-Ribbentrop care conținea și un „Protocol Adițional Secret”, în fapt o înțelegere între Hitler și Stalin asupra desemnării unor sfere de influență și o „rearanjare teritorială și politică” în Europa Central-Sud-Estică (Moscova își asuma controlul în Finlanda, Estonia și Letonia, precum și în partea estică a Poloniei, în teritoriul basarabean al României, pe când Berlinul a preluat Lituania și restul Poloniei). În 22 mai 1939, Germania și Italia au realizat o alianță militară („Pactul de Oțel”), iar în ziua următoare Hitler și-a informat șefii armatei că Germania nu va mai putea obține un alt Munchen, motiv pentru care vor trebui să se pregătească de război cu Franța și Anglia, probabil și cu Uniunea Sovietică. Așadar, profitând de incapacitatea Occidentului și a altor state europene de a realiza o coaliție care să apere Sistemul de la Versailles, Hitler a pus bazele grupării Axei prin care a urmărit instalarea unei hegemonii a Germaniei în Europa (Fuhrerul preconiza o „Nouă Ordine”, desigur dominată de el, cu teritorii cucerite și exploatate de Germania, stăpânite de ordinea militară nazistă, teroare și chiar exterminarea anumitor popoare), conștient fiind că nu mai putea fi împiedicat decât de rezistența Angliei și Uniunii Sovietice, a căror putere putea fi amplificată doar de o eventuală implicare a Statelor Unite ale Americii.

     La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA și-au propus să nu se amestece în evenimentele conflagrației, menținând o atitudine neutrală. În noiembrie 1939, Congresul a admis ca vânzarea de armament și muniție să se realizeze cu beligeranții. Observând Bătălia Angliei, președintele Roosevelt a dispus, în iunie 1940, să fie expediate Angliei mai multe componente de arsenal naval. În martie 1941, tot Congresul a adoptat cunoscutul Lend-Lease Act, prin care președintele era autorizat ca, în interesul securității Americii, să fie puse resurse la dispoziția apărării unor state. Firește că Anglia a fost între primele state care au beneficiat de noua legislație americană, iar din noiembrie 1941 și Uniunea Sovietică. Asumându-și rolul de „arsenal al democrației”, Statele Unite s-au pregătit și militar, iar după atacul japonezilor la Pearl Harbor (dec.1941) s-au aflat efectiv în mijlocul operațiunilor militare de război.

     Roosevelt și Churchill s-au întâlnit în prima conferință de război în august 1941. La sfârșitul acelei reuniuni, a fost dată publicității o declarație comună, intitulată Carta Atlanticului. Documentul în 8 puncte se adresa tuturor națiunilor lumii, statelor mari și mici, învinșilor și învingătorilor, cu speranța de a se ajunge la pace, fără extinderi teritoriale sau modificări teritoriale realizate în lipsa voinței liber exprimate a popoarelor implicate, respectarea dreptului tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernare, de a realiza comerț liber și cooperare între națiuni, libera circulație pe mări și oceane. În încheierea Cartei, se preciza că pacea era necesară „pentru toate națiunile lumii”, dar pentru aceasta se impunea ca în relațiile între state să nu se mai folosească forța, amenințarea, agresiunea. Mai mult, se considera că trebuia stabilit un sistem general de securitate, precum și măsuri practice de realizare și menținere a păcii între popoare. Henry Kissinger aprecia că documentul emis în urma primei întâlniri Roosevelt-Churchill a fost o încercare de a proiecta un sistem postbelic de securitate în „termeni wilsonieni” și fără componentă geopolitică.  Totodată, remarca faptul că Anglia a acceptat rolul de partener-junior în relația americano-britanică, Churchill realizând importanța intrării SUA în război pentru noul echilibru de putere în sistemul internațional. Churchill a revenit la Washington, înainte de încheierea anului 1941, pentru consultări cu președintele Roosevelt. La aceste discuții au participat și ambasadorii URSS și Chinei. Substanța acestui dialog 2+2 a dat conținutul Declarației Națiunilor Unite, semnată de cele patru state („Cei Patru Mari”) în ianuarie 1942. Cosemnatare au mai fost și alte 22 de state din Commonwealth, Europa, America Latină. Obiectivul central al Națiunilor Unite era „victoria deplină asupra inamicilor”, apărarea „vieții, libertății, independenței și libertății religioase, prezervarea drepturilor omului și justiției” în țările semnatare și „în alte țări”. Guvernele care au lansat Declarația s-au angajat să mobilizeze toate tipurile de resurse împotriva Pactului Tripartit și sateliților acestuia, să colaboreze între ele și să nu încheie o pace separată cu inamicii. Inaugurându-se Coaliția Națiunilor Unite, părțile semnatare au consimțit să preia Carta Atlanticului drept „program comun de scopuri și principii”, ceea ce însemna că proiecția viitorului sistem internațional postbelic pornea tot de la Doctrina Wilson. Urmare a acestor demersuri politico-diplomatice, au început și colaborările militare între Uniunea Sovietică și Puterile occidentale. În mai 1942, Molotov a vizitat Londra și Washington pentru a solicita ca Aliații să pornească un al doilea front care să diminueze presiunea de pe militarii sovietici. În timpul acestor discuții, trimisul lui Stalin a insistat ca Națiunile Unite să recunoască anexările sovietice de după 1939.Consilierii lui Roosevelt nu au agreat această solicitare, motivând că o astfel de recunoaștere ar slăbi efortul comun de război și ar încălca promisiunea ca problemele frontierelor să nu fie abordate înainte de încheierea războiului.                                                                          Întrepătrunderea între politic și militar a continuat să înregistreze destul de multe divergențe, dar aproape întotdeauna obiectivul militar al încheierii războiului a avut întâietate asupra unor sugestii sau decizii de reconfigurare a sistemului internațional. Alături de doctrina capitulării necondiționate, Puterile Aliate au agreat și controlul regional, urmare a preponderenței militare în înaintarea contra inamicului. Era o acceptare de facto a sistemului sferelor de influență, desigur cu speranța confirmării stării de jure prin înțelegerile postbelice. Aceste proiecții au întâlnit o critică puternică din partea unor aliați care vedeau în capitularea necondiționată o piedică în grăbirea ieșirii unor state-satelite din Axă. Dar Washingtonul ținea mult la această doctrină mai ales din considerente politice interne. La trei conferințe ale Aliaților, în 1943-1944, s-a dat de înțeles că dacă state precum Ungaria, România, Bulgaria, Finlanda vor iniția ieșirea din Axă ar putea primi condiții mai ușoare. Iar în Declarația de la Potsdam (2 august 1945) s-a făcut o astfel de promisiune și Japoniei.

     Indiscutabil, cele mai sensibile discuții ale Aliaților s-au desfășurat la subiectul deschiderii celui de-al doilea front în Europa. O controversă puternică a iscat propunerea lui Churchill de a se iniția o campanie în Balcani. Comandanții militari americani nu vedeau cu ochi buni interesul strategic britanic față de Balcani, iar sovieticii s-au opus deschis inițiativei, deoarece au dedus că Churchill ar fi dorit să evite o ocupare sovietică a sud-estului Europei. Pe parcursul negocierilor inter-Aliate de la Casablanca (ian.1943), Washington (mai 1943), Quebec (august 1943) și Teheran (noiembrie 1943) s-a conchis că doar în primăvara anului 1944 s-ar putea realiza o debarcare a Aliaților pe continentul european. Generalul Eisenhower a fost numit Comandant suprem al Forței Aliate Expediționare care avea misiunea de a pregăti operațiunea menționată.

    Pentru descifrarea sensului negocierilor inter-Aliate, din anii războiului, vizând reconfigurarea sistemului internațional postbelic, am recurs la reconstituirea lui Black și Helmreich, în lucrarea citată, deoarece ei au făcut parte și din echipele de analiză și strategizare ale Administrației americane, în calitate de experți, care aveau misiunea creării scenariilor evoluției globale după terminarea conflagrației. Aceștia susțin că o opțiune coerentă a SUA despre organizarea lumii postbelice nu a existat până către finalul anului 1945. Motivul ar fi fost acela că președintele Roosevelt, apoi Truman au fost interesați să se încheie cât mai repede operațiunile militare în Europa și Asia, pentru că intern exista o nerăbdare a demobilizării militarilor americani. În teritoriile eliberate, Washingtonul spera să fie organizate cât mai repede alegeri libere pentru ca SUA să nu aibă responsabilitatea evoluției acelor state. Era de așteptat ca Anglia, Franța și alte țări occidentale să fie capabile a-și gestiona politicile interne și să facă față situațiilor zonale fără suportul american.

     Ezitările SUA și ale Vestului au fost înregistrate de liderii de la Moscova care au continuat să susțină același limbaj și aceleași politici ca și în 1939. Respectiv, ei au prezentat mereu drept primă preocupare interesul securității țării lor, formulându-l în termeni specifici pentru ariile Europei Central-Răsăritene, Orientului Îndepărtat și Orientului Apropiat. Cunoscând faptul că primii ani postbelici înregistrau tulburări interne în majoritatea țărilor ieșite din război, nu ascundeau dorința de extindere a regimurilor comuniste, mai ales în țările învecinate pe care le doreau a fi „prietenoase” Moscovei. În acest spirit, au abordat negocierile de la Ialta (febr.1945), pretinzând controlul politic al teritoriului din nordul Greciei până la Marea Baltică și Europa Centrală, respectiv acel spațiu care se afla sub controlul armatei sovietice și pe care Puterile vestice nu aveau cum să-l influențeze. Ca o ironie a istoriei, Cei Trei Mari au emis, la Ialta, și Declarația privind Europa Eliberată, în care sugerau ca statele central-est europene să fie guvernate de autorități reprezentative, stabilite prin alegeri libere. Conferința de la Ialta a fost dominată de spiritul de compromis anglo-american care gândea mai degrabă la înfrângerea Germaniei decât la statutul propriu-zis al statelor Europei Centrale și de Sud-Est. Când, în august 1945, la Potsdam, Truman și Attlee au vrut să redeschidă discuția granițelor Poloniei, Stalin a contracarat cu deciziile de la Ialta și cu înțelegerea bilaterală sovieto-poloneză în curs de definitivare. Iar pentru stabilirea tratatelor cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria, Finlanda (foștii sateliți ai Axei),la Potsdam s-a decis ca un Consiliu al Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri să negocieze cu guvernele țărilor respective. Ceea ce s-a observat, în derularea acestor negocieri, este că Marile Puteri au părăsit până și substanța subțire a Ialtei, menținând doar forma pentru comunicare spre opinia publică occidentală. S-a realizat o diviziune a Europei în blocuri regionale politice, economice și militare, însoțită de o atitudine de rivalitate și tensiuni între statele Europei Vestice și Uniunea Sovietică.

    Aceasta a fost atmosfera în care, conform înțelegerilor de la Teheran, s-a preluat materialul documentar pregătit de conferința de la Dombarton Oaks (21 aug-28 sept.1943), discutat și la Ialta, în vederea organizării conferinței de la San Francisco (aprilie 1945) pentru propunerea Cartei Națiunilor Unite și crearea Organizației Națiunilor Unite. Carta Națiunilor Unite a fost semnată în 26 iunie 1945, statuând câteva obiective și principii ale ONU. Între acestea se numără angajamentul menținerii păcii și securității, practicarea unor relații amicale între națiuni, recurgerea la cooperare pentru rezolvarea problemelor, stabilirea unui centru decizional cu rol de armonizare a interacțiunilor statale. S-a enunțat principiul suveranității și egalității membrilor ONU. Au fost făcute doar câteva referiri la Curtea Internațională de Justiție, urmând ca rolul și metodele de operare să fie stabilite prin statute proprii.

    Analiza întreprinsă de Henry Kissinger, cu trei decenii în urmă, a propus o explicație a negocierilor pentru restructurarea sistemului internațional postbelic prin prisma idiosincraziilor celor trei lideri ai Națiunilor Unite-Churchill, Roosevelt, Stalin. Cunoscutul politician și diplomat a constatat că fiecare dintre cei trei lideri menționați au contribuit la discuțiile despre viitoarea ordine internațională pornind de la propriile experiențe istorice naționale. Spre exemplu, Churchill era foarte prins de ideea imperială britanică și de tactica echilibrului de putere. Roosevelt și-a imaginat o guvernare a lumii de către „Cei 4 polițiști”, respectiv SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și China, adică un fel de directorat care semăna și cu vechiul Concert European. Președintele american nu avea încredere în vechiul sistem diplomatic european, obișnuit cu manevrele echilibrului de putere, motiv pentru care a susținut securitatea colectivă bazată pe cooperarea internațională. A supraestimat capacitatea de acțiune continentală a Londrei și adesea l-a dezavantajat pe Churchill în dialogul cu Stalin, dar a avut și o reținere manifestă față de Franța. Abordarea lui Stalin încorpora atât ideologia comunistă, cât și tradiționala politică rusească. Marota sa era constituirea unei sfere de influență în Europa Central-Sud-Estică pe care o proiecta și ca pe o arie de securitate (buffer zone) unde să organizeze o apărare avansată contra unei viitoare/ probabile invazii din partea Germaniei sau chiar a Vestului. Roosevelt, adept al concepției wilsoniene, a întâlnit un Stalin legat puternic de un Realpolitik precum al țarilor în secolul al XIX-lea, ceea ce a făcut ca destul de frecvent să accepte soluțiile liderului de la Kremlin. Situație care l-a pus pe Churchill în defensivă și l-a determinat a propune compromisuri în discuții bilaterale cu Roosevelt și Stalin. Între acestea s-a remarcat demersul de „salvare a Greciei”, prin admiterea predominanței sovietice în spațiul central-sud-est european (celebra „înțelegere a procentajelor”, din oct.1944, în dialogul Stalin-Churchill de la Moscova). Preferința lui Roosevelt pentru „diplomația relațiilor personale” a fost un avantaj pentru Stalin, deoarece acesta își permitea atitudini dure ca urmare a folosirii argumentelor capabilităților militare. Mai mult, în momentul Ialta, președintele SUA era bolnav și foarte slăbit, ceea ce i-a permis lui Stalin să se erijeze în lider al jocului politico-diplomatic, nefiind obligat la mari eforturi pentru a-și realiza dezideratul de a controla Europa Centrală și de Sud-Est. Pentru a-l convinge pe Stalin să participe și la campania militară din Orientul Îndepărtat, dar și să susțină o nouă ordine internațională, Roosevelt a acceptat și pretenția liderului comunist de a primi o sferă de influență în nordul Chinei. Președintele SUA credea că, în viitorul sistem internațional, sferele de influență nu vor mai avea relevanță, dar dinamica evoluției politicilor globale l-au contrazis. Stalin a violat termenii Declarației de la Ialta după numai două luni de la semnarea acesteia atât în cazul Poloniei, cât și al României. Dar Roosevelt își trăia ultimele zile. A decedat în 12 aprilie 1945. Truman, următorul președinte american, avea să constate repede că înțelegerile „Celor Trei Mari” de la sfârșitul războiului au generat mari probleme evoluției sistemului internațional postbelic.

     Cum era și normal, întreaga lume avea așteptări foarte mari de la acțiunea de reconfigurare a sistemului internațional postbelic. Acestea au rezultat atât din memoria nereușitelor Sistemului Versailles, în perioada interbelică, dar mai ales din imaginile proaspete ale ororilor inimaginabile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În SUA și vestul Europei, s-a cerut insistent o demobilizare grabnică a militarilor din ariile de conflict și se solicitau liderilor politici să construiască o lume în care aplicarea forței să nu mai fie necesară. Europenii aveau o stare de spirit mai puțin optimistă, căci pe lângă refacerea economiei, infrastructurii distruse de război, mai era apăsătoare teama de viitoare atacuri armate fie dinspre Germania, fie chiar dinspre Uniunea Sovietică. De aceea, exista o manifestare de asociere a Americii la reconstrucția europeană. Uniunea Sovietică, la rândul ei, invoca frecvent teama de Vest, astfel că foarte curând s-a instalat o atmosferă de ostilitate între vechii Aliați care tocmai reușiseră să pună capăt războiului. Astfel că, din proiectul unei lumi a cooperării în care să domine principiile și metodele Cartei Națiunilor Unite s-a realizat un sistem al bipolarității care a generat ceea ce s-a numit Războiul Rece. Această realitate a politicii de mare putere în sistemul internațional postbelic a durat până în 1991, atunci când una dintre aceste Puteri, respectiv Uniunea Sovietică, s-a dezmembrat, ducând cu ea în Istorie atât confruntarea celor două blocuri ideologice, cât și bipolarismul care a dominat peste patru decenii politicile din sistemul internațional, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.