Cum era Roşia Montana în urmă cu 200 de ani?

Internetul este o sursă inepuizabilă de informaţii, date, articole. Căutând astfel de materiale legate de povestea de la Roşia Montana, am găsit un text tulburător, incredibil, greu de închipuit că în urmă cu mai bine de 200 de ani s-a putut spune aşa ceva. Textul l-am găsit pe blogul lui George Damian şi este un fragment dintr-o lucrare deosebită.

Cartea se intitulează: „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. O lucrare în opt volume, ce strânge între coperte scrisori texte scrise de călători prin Ţările române.

Printre ele, şi această scrisoare a unui maistru minier. După ce am citit, ni s-a făcut pielea ca de găină. Nimic nou sub soare!

Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un maistru miner din Saxonia, a vizitat Roşia Montană la 29 noiembrie 1805, şi a lăsat următoarea descriere a locului:

„În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie, <cât> şi o înaltă cultură, datorată unor cunoştinţe ştiinţifice, cu ignoranţa care se întâlneşte doar la şerbi. Aşa se întâmplă şi cu exploatarea întreprinderilor miniere, care, la Nojag, se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Faptul că pasiunea perfecţionării stă în loc, chiar şi la întreprinderea minieră aparţinând corporaţiei, ce reprezintă cea mai mare parte, se datorează caracterului naţiei, care o mână aproape în exclusivitate şi raporturilor faţă de stat, dar, mai ales, naturii munţilor, răscoliţi în căutarea aurului de-a lungul a peste două milenii.

Toate împrejurimile de la Roşia Montană, care, ca majoritatea oraşelor de mineri, se află într-o vale adâncă, au un aspect părăginit, deşert şi sălbatic, deoarece toţi munţii pe care-i întâlneşti, la o depărtare de o oră de acest mic târg, conţin aur, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind la suprafaţă găuriţi, în toate felurile, de numeroase puţuri de mină. Fiecare piatră, pe care hazardul o aduce pe jgheabul de încărcare conţine urme de aur [...].

Regulamentul este întru totul întocmit conform raporturilor locale şi de aceea este foarte convenabil. Membrii corporaţiei sunt, în cea mai mare parte, mineri români săraci, care preferă să fie folosiţi, contra unui salariu mic, dar sigur, la un meşteşug amar, decât să se priceapă la speculaţii, ale căror speranţe minunate reuşesc doar prin sacrificii iniţiale.

Nici ceilalţi membri ai corporaţiei nu vor să rişte sume mari pentru un rezultat nesigur; de aceea exploatarea de galerii costisitoare, puţurile adânci sau diversele lucrări pregătitoare pentru înlăturarea obstacolelor sunt de-abia la început şi majoritatea speculaţiilor miniere se reduc nu numai la obţinerea salariului zilnic, prin extragerea şi prepararea minereului, ci şi la găsirea mai multor fante şi filoane, încât <fiecare> este, din când în când, îndeajuns de fericit să fie răsplătit cu o concreţiune minerală reniformă de aur nativ.

Membrii corporaţiei, al căror număr într-o mină este, rareori, mai mare de 6 până la 9, iau în consideraţie uneori sfatul funcţionarilor, dar niciodată <nu primesc> ordine din <partea acestora>; ei îşi aleg şefii, de obicei, după aprecieri proprii, conduc, dirijează, plătesc salarii şi câştigă ei înşişi; căci uneori se lucrează şi în schimburi, încât minerii de aici acţionează, într-o zi, în trei schimburi.

Socotelile se fac fără concursul funcţionarilor şi împărţirea produselor, care se plătesc, ca şi la Zlatna, se face cu şi mai puţine greutăţi; deoarece, după cum se întâmpla în cele mai vechi timpuri ale mineritului, vinele metalice se împart în mină între membrii corporaţiei, după numărul jgheaburilor <existente>, pentru ca apoi fiecare să se îngrijească în continuare de profit şi să se poată apăra contra furtului şi a sustragerii”, se arată în text.

În privinţa felului în care funcţionarii unguri au perfecţionat exploatarea minieră, nu se observă nimic aici.

În întreaga întreprindere domneşte o simplitate naturală şi aurul, cel mai scump metal, este extras de către o clasă de oameni foarte săraci; căci nevoia de a-şi asigura subzistenţa zilnică este cauza care îndeamnă pe lucrătorii din Roşia Montană la efort, la economii şi la înlăturarea cheltuielilor [...].

Imposibilitatea unei astfel de vieţi, în sălbaticii munţi inaccesibili, duce pe mineri la nevoia, nu numai de a suporta ei înşişi munca în mină, ci de a îndemna şi pe copiii lor să se îndrepte spre o sărăcie asemănătoare; deoarece nu am văzut mineri mai săraci decât românii din bogata regiune auriferă de la Roşia Montană.

Trupurile lor vânjoase şi rezistente le dau o sănătate rar întâlnită printre mineri şi hărnicia îi face capabili de încordări care adesea nu sunt răsplătite.

Îngrădiţi într-un cerc al acţiunii, ei nu ştiu altceva decât să străpungă, să puşte, să prelucreze şi să vegheze la ştrempuri, iar fără hărnicia mâinilor lor nu ar fi în stare să constrângă natura să le ofere vreun adăpost. Prin aceea că se străduiesc să lucreze în propriul lor folos, ei sunt pentru stat, prin veniturile nete aduse acestuia, prin fructul sforţărilor lor, poate la fel de bănoşi ca şi înviorarea şi industria unei regiuni, care, fără de aceasta, ar fi fost probabil sălbatică, locuită doar de urşi şi lupi; dar le rămâne <minerilor> un câştig cât să nu moară de foame într-o ţară foarte ieftină.

Pentru mulţi locuitori, foamea este oricum un puternic mijloc de constrângere către minerit; nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea dacă <din punct de vedere> politic n-ar fi mai avantajos să se facă ceva pentru binele numeroaselor familii sărace şi să nu li se ia definitiv speranţa în posibilitatea de a ajunge, prin minerit, la un grad mai puţin neînsemnat de tihnă şi bună stare.

Creşterea mizeriei, în care gem minerii din Roşia Montană, poate duce la situaţia ca dorul nestăpânit al acestora, după o stare mai bună, să le dea, până la urmă, curajul să renunţe la felul lor de viaţă şi, prin aceasta, să păgubească întreaga exploatare minieră deoarece prosperitatea ei de-abia poate fi determinată prin ordine şi regulamente, ci se lasă aşteptată doar de la succesul lent al unor noi privilegii şi ajutoare”.