Criza ca stare. De spirit

E tragicomică „zbaterea” gu­ver­nan­ților pentru introducerea „stării de criză” prin forțarea Constituției. Și, dincolo de jocul legislativ periculos și lașitatea în declarații, trebuie să recu­noaștem că, cel puțin de această dată, au fost inspirați. „Starea de criză” este cea mai bună de­finiție pentru ceea ce se întâmplă în România, nu de ieri, de alaltăieri, ci de 30 de ani. Noi suntem, neoficial, într-o eternă „stare de criză”, cu politicieni nepregătiți, lași, rupți de realitate și șleahta lor de băieți deș­tepți care pândesc o nouă me­todă de îmbogățire: c-o fi măști, c-o fi armament, fie ce-o fi. Vorba poetului, „bucuroși
le-om duce toate, de e pace, de-i război”.
Tragic în toată mascarada noastră politică este că decidenții s-au prins că românul are me­morie scurtă și atenție unilaterală. Așa că ei pot spune orice azi, pentru că mâine nimeni nu o să ceară continuarea, argu­men­­tația sau explicațiile.
„Treacă cu noaptea” e noua paradigmă publică în care ne resemnăm cu toții. Oamenii nu mai reacționează, că nu mai cred, iar politicienii nu mai au limite responsabile în declarații, pentru că oricum nimeni nu reacționează. Un cerc vicios fără scăpare.
În trecut, a fi politician însemna, vorba lui Churchill, „să fii capabil să spui di­nainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate acestea nu s-a întâmplat”. Astăzi a fi politician înseamnă să fii capabil să spui ce vei face mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Și apoi să nu mai spui nimic.
Iar politicienii români au înțeles definiția adaptată și, cu succes, o aplică. Culmea, pot să spună că a început pandemia și s-a terminat, fără nicio explicație; pot lansa și retrage proiecte de lege fără nicio explicație; pot aloca bani și cumpăra orice, de la ventilatoare, la măști sau izolete fără nicio explicație. Și după toate astea, pot veni din nou în fața oamenilor cerând încrederea și votul și clamând cu mândrie „ne ținem de cuvânt, vă respectăm”.

Poate, totuși, odată cu pachetul de legi, ar trebui introdusă și o stare complementară stării de criză: „starea de uitare”. Ca să ne amintim de ea de câte ori se intonează imnul. Și de câte ori ne tratează politicienii ca pe niște amnezici.
Sau s-ar potrivi mai bine „starea de jenă?”