Corespondenţă din Paris: un articol exclusiv al scriitorului Marcel Petrişor. Un strigăt!

Marcel PETRIȘOR

Se apropie Paștele și în aminti­rile răscolite aud ceva ce m-a deșteptat dintr-o somnolență letargică. Un strigăt sfâșietor care sună cam așa:

„Doamne, ești în fiecare zi în mijlocul nostru și cu noi, ești printre noi, aproape, pe pământul nostru și al Tău, pe pământul care Te-a primit copil între copii și făcător de dreptate printre tâlhari. Trăiești cu cei vii pe pământul pe care L-ai iubit și pe care încă îl iubești. Și trăiești o viață neomenească pe pământul nostru, nevăzut, poate, printre cei care Te caută, și ca un cerșetor pe care nimeni nu-l bagă în seamă. Dar, iată că a sosit vremea când trebuie iar să te ivești printre noi în carne și oase, dându-ne semne de netăgăduit. Tu ne vezi, Doamne, nevoile, câte sunt, cât de mari și de aspre. Ne este sete, Doamne, de Tine, în disperarea noastră! Și vino, măcar o clipă, pe neașteptate, și tot așa să și dispari, spunându-ne însă măcar un cuvânt, dându-ne măcar un semn, unul singur din Cer, o străfulgerare, un semn în noapte, o lumină mângâietoare, un ceas măcar din veșnicia Ta, un cuvânt măcar din veșnica-Ți tăcere. Avem nevoie de Tine, numai de Tine și de nimeni altul! Căci numai Tu ne iubești, numai Tu poți avea grijă de noi cei ce suferim!
Numai Tu poți simți cât de mare este nevoia de Tine în acest ceas al lumii. Nimeni altul, nimeni dintre cei ce mai dorm încă în noroiul măririi nu ne pot da nouă, celor ce avem nevoie de Mântuirea Ta! De altfel, toți au nevoie de Tine! Chiar și cei ce nu Te cunosc, mai mult poate decât cei care Te știu. Flămândul crede că are nevoie de pâine, când el are nevoie de Tine; însetatul caută apă, când și el tot de Tine are nevoie; bolnavului i se pare că are nevoie de sănătate, când și lui tot Tu-i trebuieşti; răului fiindu-i tot lipsa Ta, iar cel ce caută în lume frumosul, de fapt tot pe Tine te caută, fără a ști că Tu ești frumusețea desăvârșită! Iar cei ce-și ridică mâinile căutând pacea, spre Tine le ridică, Tu fiind Pacea pe care o caută inimile lor. Pe Tine te caută fără să știe că Te caută și strigătul lor e mai dureros decât al nostru.
Noi nu strigăm ca să Te vedem cum
Te-au văzut galileienii sau jidovii, nici ca să-ți vedem ochii, și nici cu mândria nebună de a Te îndupleca prin cererea noastră. Noi nu te chemăm să vii cu bariere și lumină din Cer, nici în sunete îngerești de trâmbițe ca în Marea Liturghie a ultimei zile pământești. Doar ne știi cât suntem de umiliți în stăruitoarele noastre cereri.
Noi te vrem doar pe Tine! Vrem să-ți vedem ochii aceia care ne străpung carnea, care ne vindecă atunci când ne rănesc. Tu știi cât e de mare, în vremea noastră, nevoia de a ne privi și de a ne vorbi. Tu știi foarte bine că o singură privire de-a Ta ne poate răvăși sufle­tele, că glasul Tău ne poate scoate din gunoiul nesfârșitei noastre mizerii. Tu știi mai bine decât noi că prezența Ta ne este mai necesară acum decât oricând. Prima dată ai venit ca să salvezi, Te-ai născut ca să mântui, și ai spus că ne vei mântui. Te-ai și răstignit pentru asta, opera Ta, misiunea și viața Ta fiind de mântuire. Și avem nevoie azi, în aceste zile negre și rele, în acești ani de restriș­te și durere, avem nevoie grabnică de salvare și mântuire. Că dacă ai fi un Dumnezeu gelos și zgârcit, un Dumne­zeu care ține mânie, un Dumnezeu răzbunător și doar Drept, nu ne-ai asculta rugăciunea. Pentru că milioane de Iude te-au sărutat după ce Te-au vândut, și nu numai o singură dată, și nu numai pentru 30 de dinari.
Legiunile de caiafe și de farisei Te-au judecat ca și pe un răufăcător vrednic de răstignire, de milioane de ori gândirea lor Te-a răstignit. Veșnica mârșăvie Te pălmuiește, Te scuipă în obraz. Slugile și soldații lor legitimi de bani și putere Ți-au însângerat umerii și fața amintind de Pilați veniți din toate părțile. Te-au dat de mii de ori călăilor după ce Ți-au recunoscut nevinovăția. Nenumărate guri avenite au cerut eli­berarea hoților, a tâlharilor și asasinilor, pentru ca Tu să fii răstignit pe Cruce cu piroanele fricii și ale urii. Dar, Tu ai iertat totdeauna totul! Știind însă, Tu, care ai trăit printre noi felul nenorocit al firii noastre. Suntem niște biete frunze bătute de vânt, proprii noștri ucigași, rasă de bastarzi, avortoni tăvălindu-se în păcat ca bețivul în propria-i vomă, ca leprosul în propria-i stricăciune. Și
Te-am respins pentru că erai prea curat pentru noi, Te-am condamnat pentru că Tu erai propria noastră osândă.
Toate generațiile se aseamănă celei care te-a răstignit, refuzându-Te sub orice formă li Te-ai arăta. Se aseamănă toate acelor copii strânși în piața publică și care le strigă celorlalți «v-am cântat și voi n-ați jucat, ne-am plâns și voi nu ne-ați mângâiat» și așa am făcut timp de 60 de generații.
De aceea, nicio vârstă, mai mult ca și a noastră, nu a simțit o sete mai cumplită de mântuire! Niciodată josnicia nu a fost atât de mare și rana atât de ustu­rătoare. Pământul e un Iad iluminat de sus, de stelele Cerului. Oamenii sunt cufundați într-o mocirlă de gunoaie și lacrimi din care ies însinguraţi. Ciuma a urmat războaielor și cutremurelor de pământ, a urmat altor molime. Atâția oameni câți ar fi trebuit odinioară ca să populeze un regat putrezesc azi - turma imensă de cadavre ascunsă sub o manta subțire de pământ putred. Și totuși, ca și cum toți acești morți n-ar fi fost decât o primă plată a distrugerii universale, ei tot continuă să se omoare unii pe alții. Națiunile bogate le înfometează pe cele sărace și rebelii de azi îi ucid pe stăpânii de ieri, care se apără cu mercenari tot atât de ucigași.
Noi dictatori, profitând apoi de ruina tuturor sistemelor și a tuturor regimu­rilor întinează iar națiuni întregi, ducându-le la răscoale și disoluție. Iubirea bestială de sine a fiecărei caste și a fiecărui popor este și mai oarbă și mai mare după toți acești ani de ură care au acoperit pământul cu oase. Iubirea de sine după înfrigurarea universală și comună a însutit ura, ura celor mici împotriva celor mari, a nemulțumiților împotriva neliniștiților, a grupurilor ambițioase împotriva celor decadente, a raselor dominatoare împotriva celor vasale, a popoarelor subjugate împotriva celor ce le-au subjugat.
Nevoia de tot mai mult a generat lipsa de cele necesare. Ispita plăcerii a devenit un chin și frenezia libertății a îngreunat opreliștile. În ultimii ani, speța umană care se zvârcolea în delirul atâtor febre a înnebunit. Lumea întrea­gă răsună de zgomotul prăbușirii atâtor edificii, coloanele se împotmolesc în noroi și munții chiar se prăbu­șesc din înălțimi. Avalanșe de pietre pentru ca tot pământul să se transforme într-o câmpie netedă și înșelătoare. Haos peste tot! Tulburare fără scop! Fierbere puturoasă și neliniște nepo­tolită de nimeni și de nimic!
Oameni plini și beți de toate poftele sunt obsedați de dorința de a face rău, nedebarasându-se de toate aceste deșer­tăciuni decât pentru a căuta moartea, drogurile extatice și afrodisiace, plăce­rile care hrănesc fără să sature, alcoolul, jocurile de noroc. Armele distrug cu miile în fiecare zi pe supra­viețuitorii decimărilor obligatorii. Timp de 4 ani lumea s-a bătut pentru pământ și pentru bani, servitorii lui Mamona și-au trimis în lume calibanii sub diferitele forme ca să se îmbogă­țească pe spi­narea dușma­ni­lor. Numai că înspăimân­tătoarea experiență n-a folosit nimănui. Și mai sărac, și mai flămând ca înainte, fiecare s-a întors la picioarele de lut a zeului negoțului, sacrificându-i propria pace și viața aproapelui. Mai mult apoi ca altă dată, sfintele afaceri și divina monedă îi obsedează pe oameni. Cine are puțin vrea mult, cine are mult vrea și mai mult, iar cine are și mai mult vrea totul. Obișnuiți cu risipa anilor devoratorii cei mai sobri au devenit lacomi și vicleni, cei mai cinstiți s-au dedat furtului și cei mai puri, traficului ilicit. În numele comerțului se practică cămă­tăria și, sub firmele marii industrii, pirateria și tâlhăria. Înșelătorii și corupții administrează banii publici, iar frauda este regula de aur a oligarhiei. Și hoții rămași singuri să supravegheze Justiția nu-i cruță deloc nici pe unii, nici pe alții. Ostentația bogățiilor a băgat în cap oamenilor ideea că nimic nu mai con­tează pe pământul eliberat de cer decât aurul și cum se poate cumpăra pe el. Toate credințele în acest infect marasm pier și mor. O singură religie domină lumea: aceea care recunoaște suprema trinitate – Wotan, Mamona și Priap, forțele care simbolizează: spada cu tem­plul cazarmă, bogăția cu aurul din bursă și carnea cu falusul adorat în bordel. Aceasta e religia dominantă azi pe Pământ și practicată, dacă nu și profanată, de toți muritorii.
Vechea familie se descompune, căsă­toria este distrusă de adulter și bigamie, să ai copii pare pentru mulți un blestem care trebuie evitat prin fraude și avorturi. Ispitele spulberă amorurile legi­time, sodomia își are susținătorii ei în lupanar și casele de prostituție, curte­za­nele pu­blice și secrete guvernează un popor întreg de depravați și sifilitici. Nu mai există monarhii și nici republici. Orice regim nu e decât fațadă și simulacru. Pluto­crația și democrația, surori spirituale țintind același lucru și servite de o me­dio­crație salariată își dispută domi­na­ția hoardelor revoltate. În fiecare dintre castele existente corpora­tocraţia, realitate efectivă și de necontestat, a întors totul pe dos, punând susul în jos, calitatea sub cantitate și spiritul sub materie.
O, Doamne Iisuse, Tu care le știi pe toate, Tu vezi că a venit «plinirea vre­mii», și că lumea nu mai merită decât să fie pedepsită cu potop de foc, sau salvată prin amestecul Tău în ea. Da, Tu, care o asiști spiritual știi foarte bine câți dintre cei vii născuți în ea trăiesc în afara Legii. Și totuși, Tu ai mai spus că: dacă cineva se simte singur, să știe că și Eu sunt cu el, să miște doar piatra și Mă va găsi sub ea, să străbată pădurea și Eu voi fi acolo. Numai că pentru a Te descoperi sub piatră sau în pădure trebuie avută voința de a Te căuta și capacitatea de a Te vedea. Ori azi, cea mai mare parte dintre oameni nici nu văd și nici nu știu să Te caute. Dacă Tu nu le pui mâna pe cap, dacă nu-i faci
să-ți audă ei cu inima glasul, ei vor continua să Te caute doar înlăuntrul lor, fără să Te găsească. Niciunul dacă nu Te are în sinea lui nu Te are deloc. Așa că te rugăm Iisuse, noi renegații, vinovații și noi cei născuți înainte de vreme, noi cei ce ne mai amintim de Tine și ne stră­duim să trăim ca Tine, deși de departe totuși, noi, ultimii disperați întorși din rădăcini și prăpăstii, noi Te rugăm să mai cobori o dată printre oamenii care Te-au ucis și încă te mai ucid în fiecare zi, pentru a ne reda nouă, celor răpuși de întuneric, lumina adevăratei vieți. De mai multe ori după Învierea Ta, Tu te-ai mai arătat celor vii, celor care credeau că te urăsc, celor care Te-ar fi iubit chiar dacă n-ai fi fost Fiul lui Dumnezeu, și Tu le-ai arătat fața și le-ai și vorbit. Asceții, pustnicii în deșerturile lor, însingurați, sfinții Te-au văzut și Te-au auzit, nemaicerându-Ți altceva de atunci, decât moartea ca să se unească cu Tine. Tu erai Lumina și Cuvântul pe drumul lui Pavel, Foc și Sânge în peștera lui Francisc, Dragos­tea disperată și abso­lută în chiliile Katerinei și ale Terezei de Isus. Și dacă revii pentru unul, cum ziceai, n-ai reveni Tu și pentru noi? Sfinții au meritat să Te vadă pentru speranța lor nemăsurată, dar și noi, osândiții, Te pomenim cu disperare! Sufletele lor Te-au invocat cu puterea nevinovăției, iar ale noastre strigă din fundul slăbiciunii, descurajate. Și dacă Tu le-ai astâmpărat atunci extazul, de ce nu ai veni și acum la plânsul nostru? N-ai zis Tu că nu ai venit în Lume pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi? Ori, niciodată mesajul Tău atât de uitat și de disprețuit n-a fost mai necesar ca acum. Domnia lui satana a ajuns la capăt și mântuirea pe care toți o caută pe bâjbâite nu poate veni decât de la Tine!
Marea încercare e pe sfârșite. Oamenii îndepărtându-se de Evanghelie au căzut în disperare și moarte. Noi însă n-am deznădăjduit decât sperând la întoar­cerea Ta. Și dacă Tu nu vii să-i trezești pe adormiții pitiți în vânzoleala noastră infernală, e pentru că pedeapsa Ta pare scurtă și ușoară pentru trădarea noastră.
Noi, ultimii, te așteptăm totuși! Și te așteptăm zilnic în ciuda nemerniciei noastre și a imposibilului. Și toată dragostea de care mai suntem în stare în inimile noastre pustiite va fi pentru Tine, Răstignitul, care ai fost chinuit pentru noi, torturându-ne și Tu, cu toată puterea implacabilei Tale iubiri!”
Acesta este strigătul fragmentat al unui scriitor lansat acum aproape un secol și auzit azi, mai mult ca un ecou. Să fie oare prea târziu? Pentru cei ce au urechi de auzit și ochi de văzut în vreme, credem că nu. Iisus așteaptă iubitor, ca întotdeauna, pe oricine, la mal, și nu în zadar!

„Tu ne vezi, Doamne, nevoile, câte sunt, cât de mari și de aspre. Ne este sete, Doamne, de Tine, în disperarea noastră! Și vino, măcar o clipă, pe neașteptate, și tot așa să și dispari, spunându-ne însă măcar un cuvânt, dându-ne măcar un semn, unul singur din Cer, o străfulgerare, un semn în noapte, o lumină mângâietoare, un ceas măcar din veșnicia Ta, un cuvânt măcar din veșnica-Ți tăcere.
Avem nevoie de Tine, numai de Tine și de nimeni altul! Căci numai Tu ne iubești, numai Tu poți avea grijă de noi cei ce suferim!”