Corespondenţă din Paris: un articol care face vâlvă în presa occidentală, tradus de scriitorul Marcel Petrişor

Răsfoind presa Occidentală din luna octombrie, în revista franceză Rivarol, am găsit, în numărul 3255, un articol semnat de Jean Terrien, în care câteva idei ar putea atrage atenţia celor interesaţi de problemele geopolitice ale Europei

contemporane. În special pe cei din vecinătatea blocului ruso-asiatic. Chiar dacă, printre rânduri, răsar vechi teme ale „obsesiilor” franceze, cu unele nefiine neapărat de acord, analiza merită să fie pusă sub ochii celor pasionaţi de complexele jocuri diplomatico-militare ce se desfăşoară în jurul nostru.

Viitorul Rusiei şi al Europei sunt oare legate?

Rusia nu este numai o mare putere militară, ci şi o veche naţiune vizând, în zilele noastre, prin venirea lui Putin la putere, un nou echilibru de forţe geopolitice şi economice în lume. Mai este şi o punte de trecere, de înaltă factură, între Europa şi Asia, între Occident şi Orient.

Or, iată că această punte se vrea distrusă de mai bine de un secol, prin intermediul ideologiilor modernităţii: prin bolşevism – maladie mortală care i-a atacat sufletul, inima şi creştinismul – apoi prin ultraliberalismul anilor ’90.

La acestea, adăugîndu-se apoi independentismul regiunilor  federaţiei ruse, stimulat şi încurajat de SUA, pentru a distruge, odata pentru totdeauna, ursul rusesc, pe plan geopolitic, făcându-l să iasă definitiv din Istorie.

Iar dacă, astăzi, Rusia s-a trezit cât de cât, să-ncercăm să analizăm cauzele acestui fapt, pentru a-i înţelege rolul şi destinul istoric.

Antropologie, Religie şi Geopolitică

Revenirea „miraculoasă” a creştinismului în Rusia nu este fructul unui accident istoric, ci manifestarea unei legi antropologice fundamentale, care ar trebui să le atragă atenţia  europenilor.

Orice societate este organizată în jurul unei credinţe colective majoritare, cele mai durabile fiind marile religii care – mai ales în zona industrială – au fost înlocuite, progresiv, de credinţe profane, materialiste şi efemere, precum utopiile comuniste şi liberale izvorâte din mesianismul iudeu (vezi Michael Lowz: Messianisme juif et utopies libertaires en Europe Centrale, în Archives des sciences sociales des religions No 51/1-1981 Ed. Persée pp 57), promiţător al unui paradis terestrual idolilor-bani, al sexului şi al violenţei care ocupă laolaltă un loc important în societăţile neoliberale. Ideologii antireligioase, de tip comunist şi laicist, nu există însă prin definiţie, decât prin opoziţie cu religiile transcendente, excluzând credinţa într-un singur Dumnezeu.

Istoria şi Antropologia ne învaţă însă că ateismul (credinţa negativă), când devine majoritar, duce inevitabil la distrugerea societăţii  - neavând nici religie, nici morală de sprijin – la o atomizare a ei şi la apariţia unor indivizi lipsiţi atât de orice orizontalitate (comunitate, familie, ekklesia), cât şi de verticalitatea complementară.

Secvenţa istorică ce tocmai a traversat Rusia ne-a arătat cum prăbuşirea brutală a comunismului – ideologia dominantă neputând dura decât prin menţinerea structurii susţinătoare – face loc religiei tradiţionale în Rusia (natura având oroare de gol), creştinismul, chiar dacă-i vorba de creştinismul – vai ! – desprins de Sfântul Petru, de aproape o mie de ani. Iar aceasta ne permite să anticipăm manifestarea aceluiaşi fenomen în Occident şi, îndeosebi, în Europa. De fapt, sistemul liberal şi ideologia sa sunt pe cale de dispariţie (sau mai precis în curs de mutaţie) de pe vremea crizei financiare din 2007-2008, ca mai ieri comunismul, în acest context aşteptându-ne şi la un fel de revenire iminentă a unei forme de religie şi-n Europa. De temut fiind ca nu cumva această revenire necontrolată a religiei sau a ceva înrudit cu ea să nu producă anumite devieri primejdioase ca apariţia feluriţilor guru sau a unor impostori şi mai primejdioşi.

Rusia a reuşit să se întoarcă la Ortodoxie datorită unei biserici puternice care a făcut corp cu statul şi poporul. Şi chiar dacă ne-am îndoi de profunzimea credinţei multor ruşi, sau de faptul că ei refuză ecumenismul Bisericii Catolice încă din 1054, problema nu e totuşi simplă. Ceea ce precede acest proces ne face să deducem că Rusia – dincolo de complementaritatea economică cu Europa de Vest – ar putea fi în viitor, întrunindu-se şi anumite condiţii, un element stabilizator într-o Europă ameninţată de mari tulburări sociale, politice şi identitare...

Adăugându-se la toate acestea rolul eminent, important, pe care-l joacă Rusia în Orientul apropiat. O adevărată punte de legătură între Europa şi Orient, ca mare naţiune multietnică şi multiconfesională. Prin simplul său exemplu, este un remediu potenţional în strategia şocului între civilizaţii, strategie în care ea însăşi este una dintre primele ţinte vizate.

Strategia antirusească

Această Rusie creştină, această Rusie putere continentală şi tehnocratică exercită o influenţă naturală pe o vastă zonă geografică în care trăiesc populaţii diverse având însă, în mod paradoxal, pentru majoritatea lor, o structură familială de tip rusesc comunitar-egalitară; această relativă omogenitate antropologică permiţându-i pe termen lung, să devină „imperiu natural” opus inamicului său, puterea americană moştenitoare a imperiului britanic şi purtătoare a unei ideologii diferenţialiste, impregnată de darwinism social sub acoperirea unui democratism fondator.

Strategia de îndiguire şi de fărâmiţare a Federaţiei Ruse, elaborată de Brzezinski în cartea sa Marele Eşichier, 1997-2002, a devenit evidentă în ochii tuturor observatorilor.

Strategia geopolitică a lui Brzezinski a reuşit doar în parte: dominarea Europei prin supunerea totală a Franţei şi a Germaniei. Iar fărâmiţarea Rusiei în provincii ar fi permis americanilor controlul întregii Eurasii şi al tuturor bogăţiilor naturale, îndeosebi a energiilor fosile, faptul ţinând însă de domeniul fantasticului.

Visele lui Brzezinski de dominare s-au ciocnit însă de zidul rus, de suveranismul lui Putin. Iar despre criza din Ucraina – ţară căreia Brzezinski i-a acordat o deosebită atenţie voind s-o despartă de Rusia – tot el scrie că „Independenţa Ucrainei ar modifica însăşi natura Statului Rus”.

Prin războiul împotriva Siriei însă, strategii au încercat, în primul rând, să negocieze – prin intermediari – cu Rusia, în aşa fel încât aceasta să-i abandoneze pe aliaţii săi sirieni şi iranieni. Astfel, în iulie 2013, prinţul Bandar, în calitate de reprezentant al Arabiei Saudite (aliată cu Israelul), întâlnindu-l pe Vladimir Putin, în timpul crizei siriene, i-ar fi propus acestuia un acord economic de petrol şi gaze, în schimbul căruia să lase Iranul, să-l abandoneze pe preşedintele Siriei şi să lase ţara teroriştilor (fapt relatat şi de Al Manar în „Ceea ce nu s-a spus despre furtunoasa întâlnire dintre Bandar - Putin la 21 august 2013”).

Iar această strategie indirectă, de ocolire, transpare şi din ceea ce mai declară Henry Kissinger, la 11 mai 2014, cum că nu trebuie izolată Rusia, ci că „...este în interesul tuturor ca ea să fie menţinută în sistemul internaţional...”.

Iar în 2008, fusese şi mai precis în continurarea intenţiilor sale, întinzând mâna Rusiei în detrimentul Iranului pe care-l desemna ca „pericol mondial al lumii contemporane”. După aceea, Kissinger s-a mai întâlnit cu Putin şi în 2009, şi în ianuarie 2012, cu două luni înaintea alegerii lui ca preşedinte al Rusiei.

Mâna întinsă Rusiei e „trădătoare”, căci din momentul în care Rusia a refuzat orice compromis, făcând scut în faţa Siriei, focul s-a şi aprins în Ucraina, iar mesajul trimis Rusiei era clar: fie că-şi abandonează aliaţii orientali, oferindu-se astfel dezmembrării geografice, politice, etnice şi confesionale (dezmembrare gândită de marea strategie israeliană şi aplicată de americani), fie că se va pomeni atacată la frontiere.

Numai că această opţiune impusă ei era tot o capcană, întrucât ea, Rusia, ar fi abandonat Siria şi ar fi pierdut singurul său port şi punct strategic din Mediterana, ceea ce nu i-ar fi împiedicat pe americani să-şi menţină politica de îndiguire a Rusiei, ci dimpotrivă.

Şi-ntr-adevăr, această concesie ar fi costat-o scump pe Mama Rusie, în faţa unui inamic care nu-şi menţine decât foarte rar angajamentele. De altfel, Rusia are toate motivele să nu facă nicio concesie şi să mai facă şi o mutare de pion de fiecare dată când se simte atacată sau ameninţată.

Rusia şi Europa

Am mai spus în Rivarol, pe 13 octombrie 2016, în articolul nostru „Siria: şoc frontal între Moscova şi Washington. Cine sunt cei care trag sforile?”, cum că noi am sosit în Siria într-un moment din care nu mai puteam da înapoi din confruntarea ruso-americană de acolo. Or, confruntarea directă a celor două mari puteri militare, în acea zonă, ar putea antrena o conflagraţie mondială.

Şi-n acest context, Francois Hollande, negăsind ceva mai bun de făcut, în zelul său de vasal, l-a determinat pe Putin să-şi anuleze o vizită oficială la Paris, în octombrie 2016, vizită prevăzută cu câteva luni înainte. Or, episodul urmând unei alte serii de declaraţii anti-ruse, făcute în timpul preşedinţiei lui Sarkozy, nu indică altceva, în traducere, decât semnul supunerii Europei de Vest în faţa SUA.

Dar pentru a înţelege cum a ajuns Europa aici, să revenim la strategia lui Brzezinski prezentată în cartea sa „Marele Eşichier” în 1997 (şi chiar şi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial).

Atunci, geopolitologul american vedea ceea ce mai rămăsese din spiritul independentist al conducătorilor francezi de sub preşedinţia lui Chirac, în faţa hegemoniei americane, obiectivul fiind – conform logicii washingtoniene – supunerea imperativă a Franţei, în faţa SUA; Franţa fiind, după părerea americană, poarta de intrare geopolitică şi culturală a Europei şi a Eurasiei, în acelaşi timp. De altfel, în 1997, Brzerzinski scria că trebuie făcut din Europa unul din stâlpii vitali ai unei mari structuri de securitate şi de cooperare, plasată sub egidă americană şi extinsă în toată Eurasia.

Şi continua prin a spune direct că Europa de Vest rămâne, în mare măsură, protectorat american, statele sale amintind de ceea ce erau odinioară vasalii şi tributarii vechilor imperii. Or, pentru aceasta, el înţelegea să se opună, tactic, vederilor franceze, susţinând supremaţia germană.

Şi aşa a devenit Germania, pentru SUA, mai ales după instaurarea euro-ului, în 2002, (ceea ce a ajutat pozitiv balanţa comercială germană), micul imperiu regional care supunea Europa dominaţiei americane.