• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 09 Decembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 22 Septembrie , 2021

Contribuții la studiul peisajelor culturale din Țara Maramureșului

Pompei COCEAN, Academia Română-Filiala Cluj-Napoca, Colectivul de Geografie, E-mail : pompei.cocean@ubbcluj.ro
Nicoleta DAVID, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie, E-mail : nicoleta.david@ubbcluj.ro
 

Teoreticienii ştiinţei geoecologice se pun de acord, în majoritate covârşitoare, în a recunoaşte prezenţa a două categorii majore de peisaje şi anume peisajele naturale, rezultate în urma unei imbricări simbiotice exclusive spaţio-temporale îndelungate a factorilor morfologici, climatici, hi­dro­logici şi bio-pedogeografici, respectiv peisajele de influenţă antropică, apărute ca o consecinţă a intervenţiei umane. Cele din urmă, la rândul lor, relevă o primă tipologizare în funcţie de gradul de implicare a factorului genetic, de specificul acţiunii sale, care poate fi mijlocită sau nemijlocită. Implicarea mijlocită se rezumă la transformarea şi modificarea fizio­no­miei, structurii şi funcţiilor peisajelor naturale in integrum sau a unor segmente (ori ele­mente) ale acestora, în vreme ce intervenţia nemijlocită îmbracă for­ma inovativă a creării unor peisaje artificiale inedite, cu totul noi.
Integrând omul în categoria factorilor transformatori cu un impact asupra mediului în creştere pro­gresivă, peisajele geografice apă­rute în urma acţiunii sale sunt denumite, tot mai frecvent, peisaje culturale, sinonimia dintre cele două concepte fiind evidentă (Cocean, David, 2014, pg. 17). Sintagma este cu atât mai îndreptăţită cu cât cultura devine, conform opiniei lui Carl Sauer (1925), „agentul” modelator  al naturii, în­ţeleasă ca „medium”, dar şi ca suport logistic al creativităţii şi ino­vării. Rezultând în urma inter­relaţiei omului cu natura locului, din preistorie până azi, peisajul cultural relevă o complexitate gene­tică, structurală şi funcţională deosebită. Fapt reliefat de altfel şi într-o definiţie mai recentă atribuită acestuia (Cocean, David, 2014, pg. 17): peisajul cultural este un produs elaborat, decantat şi distilat uneori milenar, al interrelaţiei omului cu mediul său de viaţă, cu natura spaţiului său mental, ce înmaga­zinează în structura sa intimă nevoi, soluţii, viziuni şi destine.
Într-o ierarhie valorică susţinută de valenţele înmagazinate, de rele­vanţa lor în patrimoniul naţional şi mondial, dar şi de atributele lor de ordin social (educativ, cultural) şi economic (turistic), principalele grupe de peisaje culturale mara­mureşene sunt:


1. Peisajele sacrale
Ţara Maramureşului reprezintă nu numai pentru România, ci pentru întregul continent european, un loc de referinţă pentru acest tip de peisaje, detaşându-se cu exemple de notorietate pentru ambele lor categorii de manifestare: ritualice şi sepulcrale (Cocean, David, 2014).
Peisajele ritualice sunt reprezentate printr-o mare densitate de elemente constituite preponderent din bise­rici şi mănăstiri, edificii cu funcţie spirituală a căror arhitectură a fost cizelată stilistic secole la rând de imaginaţia şi setea de frumos şi inedit a meşterilor localnici.
Aşa cum arată Gabriela Ilieş (2007, pg. 149) în valoroasa sa lucrare dedicată ,,ţării’’ maramureşene, ,,biserici de lemn există în aproape toate satele”. Pornind de la forma acoperişului şi turlei (turnului), autoarea identifică numeroase tipuri constructive (dintr-un corp, din două corpuri, etajate fără foişor, etajate cu foişor, turn cu grinzi în trepte, turn cu foişor închis etc.), fapt concretizat peisagistic printr-o diversitate de edificii neîntâlnită în nicio altă parte a ţării.

Ceea ce le proiectează însă în universalitate, fapt atestat de inclu­de­rea celor mai reprezentative (Ieud Deal, Josani, Deseşti, Poienile Izei şi Bârsana) în Patrimoniul Mondial UNESCO, este viziunea inedită a meşterilor constructori, dominată de etalarea desfăşurării pe ver­ticală, spre orizontul celest al Divi­nităţii, în dauna drămuitei baze de susţinere din plan orizontal (Man, 2005). Tendinţa acestora de a se întrece pe ei înşişi nu numai în deta­liile arhitecturale, ci şi în etalarea unor dimensiuni cât mai impo­zante, este omniprezentă.
Adău­gând variatele fresce ce deco­rează interioarele, cu pronunţate tente de pictură naivă, avem creio­nate cele două coordonate valorice majore care argumentează statutul lor de monumente ale artei universale.
Mănăstirile, ca habitate monahale complexe, relevă de asemenea o densitate remarcabilă, anul 1990 fiind o linie de start în edificarea majorităţii lor. Conexiunea cu trecutul, cu tradiţia religioasă a locului, s-a realizat prin ceea ce Mihai Dăncuş (1986) semnalase deja pentru multe dintre biserici: localizarea de regulă pe vechile amplasamente ale unor lăcaşuri de cult dispărute. Invariabil, ele au în structura lor biserici de lemn cununate strâns cu verticala. Ne-o dovedeşte în mod revelator Mănăstirea Săpânţa Peri, a cărei biserică de 75 m a devenit cea mai înaltă construcţie religioasă din lemn a Europei. O urmează o întreagă salbă de edificii de acelaşi tip precum cele de la Bârsana, Moisei, Dragomireşti, Borşa, Botiza, Ieud, Budeşti, Rona de Sus, Sighetul Marmaţiei, Strâmtura, Cuhea, Petrova sau Călineşti.  
        
Peisajele sepulcrale, asociate strâns ca locaţie bisericilor sau mănăsti­ri­lor, se impun, la rândul lor, printr-un element de unicitate mondială şi anume Cimitirul vesel din Săpânţa (Fig. 2). Rezultat al inspiraţiei geniale a meşterului popular Stan Ioan Pătraş, continuată după decesul acestuia de discipolii săi, cimitirul se individualizează, înainte de orice altă însuşire, prin miniaturile policrome ce împodobesc crucile, urmate de versetele (epitafurile) însoţitoare. Cele din urmă amintesc de o cunoscută creaţie livrescă a poetului american Edgar Lee Masters, diferenţiindu-se însă net de aceasta prin stil, prin mesaj, prin context.
Astfel, dacă poemele-epitaf ale lui Edgar Lee Masters din Antologia orăşelului Spoon River au, în majo­ritatea lor, o conotaţie ceremo­nioasă, tristă, focalizându-se în­deo­sebi pe cauza trecerii în nefiin­ţă a înhuma­tului, la Stan Ioan Pătraş versetele par a fi recitate de un hâtru povestitor local care, cu o înţelegere supremă a condiţiei umane, cu luminile şi umbrele ei, îndreaptă rostirea spre partea anecdotică a existenţei fiecăruia. Celebra strofă, nu o dată citată de diverşi autori, care redă într-o metrică şi rimă de poezie populară autentică raporturile tensionate dintre noră (sau ginere) şi soacră este edificatoare în acest sens.
Dar Cimitirul vesel de la Săpânţa îşi merită atributul de unicat mondial datorită  spectrului viu, irizant şi tonic, al culorilor ce decorează crucile, unde negrul, asociat de regulă morţii, este aproape inexistent, ocupând fundalul, în vreme ce prim-planul este apanajul albastrului (culoarea trăirilor profunde), roşului (simbolul pasiunii acerbe şi dragostei de viaţă), al verdelui sau galbenului.  Este un mod cu totul original de a transpune în actualitate, ca o verigă necesară în lanţul neîntrerupt al continuităţilor de la strămoşi la urmaşi, un filon mental ancestral al perceperii morţii ca un moment important al vieţii, dar cu totul firesc.
Situarea acestuia pe podiumul unei ierarhii mondiale a celor mai inedite obiective religioase sepulcrale, propusă de site-ul https:// www.oddee.com/item_97966.aspx, spune multe despre valoarea re­marcabilă a cimitirului săpânţean, dar nu totul. Astfel, dacă unele ci­mitire ale decalogului menţionat sunt apreciate după localizarea lor geografică: submersă (Underwater Cemetery, Miami, SUA), în deşert (Small River Cemetery no. 5 din Xinjinang, China), în peşteri (Han­ging Coffins, Filipine) sau după fizionomia criptelor (cons­trucţii
piramidale la City of the Dead, Dargavs, Rusia) ori tumulare (New­­grange, Irlanda) etc., Cimitirul ve­sel înmagazinează mult mai numeroase atuuri valorice, precum:
- Obiectivul religios, prin însumarea elementelor sale componente, este o frescă panoramică atemporală, scrisă şi pictată, a satu­lui maramureşan, cu ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi folclorul lui;
- Mormintele de la Săpânţa conţin încifrată în crucile lor pictate o vi­ziune existenţială firească, echi­librată, asupra morţii, la antipod cu cea tristă şi fatalistă generlizată, aflată la interfaţa dintre bucuria dacilor manifestată la ,,banchetul funerar’’ (Daicoviciu, 1968, pg. 201) şi seninătatea acceptării trecerii dincolo de către păstorul mioritic;
- Mesajul transmis privitorului este şi el cât se poate de explicit şi inedit: momentul thanatic nu-i decât un ultim pretext de a elogia viaţa prin spectrul eclatant al culorilor şi suflul robust al detaşării, inclusiv prin satiră şi umor, de implacabilitatea lui.
Pentru unicitatea sa, pentru încă­r­cătura de semnificaţii existenţiale înmagazinate în miniaturile (por­tretele) şi epitafurile sale, Cimitirul vesel din Săpânţa, cu cele circa 1000 de cruci sculptate datorate lui Stan Ioan Pătraş şi ucenicilor săi Dumitru Pop Tincu şi Ioan Stan, trebuie integrat cu stringenţă în circuitul valorilor continentale de acest tip, cunoscut sub numele de Drumul european al cimitirelor, alături de alte 70 de obiective sa­crale continentale din 20 ţări. Între care, din România, cimitirele Bellu (Bucureşti) şi Hajongard (Cluj-Na­poca), incluse deja în această pres­tigioasă rută comemorativă, dar şi turistică (Graf, Popesku, 2016 ; Cocean, Pop, 2020).

De asemenea, analizate prin prisma criteriilor de selectare a monumen­telor incluse pe Lista Patrimoniului Universal UNESCO, atri­bu­tele sus­menţionate (ştiinţific şi detaliat argumentate) situează Cimitirul ve­sel din Săpânţa într-o poziţie îndrep­tăţită de a beneficia de un astfel de statut.


2. Peisajele comemorative
Profunzimea spiritualităţii mara­mu­reşene este probată şi de pre­zenţa unor edificii restitutive ale memorării şi comemorării. În rândul acestora, includem Monumentul de la Moisei (Fig. 3), operă a inspiratului sculptor Vida Geza, dedicată jertfei aduse de locuitorii comunei în ultima conflagraţie mondială. Dar şi muzeul (Fig. 4) şi cimitirul spaţiului concentraţionar comunist de la Sighetu Marmaţiei unde au suferit ori şi-au găsit sfârşitul personalităţi de marcă ale istoriei  şi culturii naţionale.
În aceeaşi grupă de obiective, cu rol comemorativ, trebuie inclusă şi Casa memorială Elie Wiesel din Sighet (Fig. 5), destinul premiantului Nobel pentru pace din anul 1986 fiind marcat de holocaustul evreiesc din al Doilea Război Mondial.


3. Peisajele habitaţionale
Peisajele habitaţionale sunt o chin­tesenţă a valorilor materiale şi spiri­tuale ce caracterizează o comunitate în îndelungata sa evoluţie şi rezilienţă la acţiunea şi impactul factorilor naturali, istorici sau sociali cu care permanent s-a confruntat. Cele două tipuri de peisaje din această categorie, rurale şi urbane, relevă o răspândire dispro­porţio­nată, cu o detaşare sem­ni­­ficativă a celor dintâi.
Peisajele rurale maramureşene se află într-o metamorfoză accentuată, elementele civilizaţiei lemnului fiind acum, la începutul mileniului trei, într-o extincţie evidentă. Schimbarea se observă atât în îndepărtarea de filonul arhitectural tradiţional, prin aderenţa masivă la un stil heteroclit, greu de definit, cât mai ales la nivelul materialelor folosite în edificarea gospodăriilor şi anexelor. Astfel, tradiţionalele acoperişuri din paie şi draniţe (şindrilă) au fost substituite, încă de la jumătatea secolului trecut, cu cele din plăci ondulate de azbociment, mai ieftine şi uşor de aplicat. Odată cu interzicerea acestui material, predominant încă în peisagistica locală, locul său a fost luat de ţiglă şi tablă şi numai rareori de şindrilă. În mod asemănător, lemnul din structura gospodăriilor, care, la rândul lor au suferit mutaţii funcţionale evidente corelate cu renunţarea frecventă la vechile ocupaţii, a fost înlocuit de cărămidă şi BCA. Ca urmare, propunerea Asociaţiei „La blouse roumaine IA” (https://lablouseroumaine.io/tara-maramuresului-peisaj-cultural-traditional-unesco/) de atestare, în patrimoniul UNESCO, a Maramu­reşului ca ,,peisaj cultural tra­diţional’’ este cât se poate de lău­da­bilă, dar, după opinia noastră, ea apare prea târziu, când ruralul maramureşan – element cheie al peisajului – s-a transformat radical, iar elementele tradiţionle mai apar doar sporadic şi nu întotdeauna sub auspiciile unei griji deosebite. Singurele elemente care dau semne de învigorare, prin includerea lor chiar şi în structura unor gospodării cu arhitectură netradiţională, sunt porţile sculptate (Fig. 6), unde simbolistica mentalului regional îşi menţine prospeţimea, dând semne de continuitate.


4. Peisajele culturale forestiere
Peisajele culturale forestiere au rezultat din interfaţa şi comuniunea milenară a omului cu una din resur­sele fundamentale ale existenţei sale. Putem vorbi de o veritabilă comuniune în contextul în care gospodărirea acestei resurse primea tente extrem de riguroase, exploatarea ei fiind dimensionată de fiecare proprietar, cu o stricteţe maximă, impusă de ritmul rege­nerării ei naturale în câteva decenii, conform cerinţelor fenologice ale fiecărei specii în parte. Sintagma datorată lui Vintilă Mihăilescu (citat de Gabriela Ilieş, 2007) de ,,civilizaţia lemnului’’ specifică Maramureşului, dar, am adăuga noi, şi Munţilor Apuseni deopo­trivă, îşi găsea astfel o deplină aco­perire nu numai în varietatea domeniilor de utilizare a acestuia (combustibil, material de con­struc­ţie a gospodăriilor şi anexelor, a lăcaşurilor de cult, a instalaţiilor tradiţionale, a obiectelor casnice, a monumentelor etc.), ci şi în per­formanţa calitativă şi stilistică remarcabilă atinsă, bisericile de lemn şi porţile încrustate cu variate simboluri fiind dovezile ei de necontestat.
Cea mai expresivă şi răspândită formă este a peisajului de tip parc, apărut în urma imbricării permanente a terenurilor împădurite cu cele de pajişti şi fâneţe (Fig. 7) cu trăsături estetice recunoscute şi o cotă de atractivitate turistică ridi­cată. Această ipostază peisagistică este ameninţată însă de tendinţa susţinută de împădurire a păşunilor şi fâneţelor neexploatate agricol sis­tematic, prin dezvoltarea asociaţiilor forestiere derivate din care, conform competiţiei dintre speciile vegetale, se vor selecta în decursul următoa­relor decenii păduri veritabile. Na­turalizarea peisajului forestier ma­ra­mureşan este un fenomen în curs, pădurea intrându-şi treptat în drepturile sale, uzurpate secole la rând de creşterea demografică şi expansiunea habitatelor umane.
Prin sistarea exploatării anarhice a pădurilor seculare montane şi o preocupare mai susţinută de organizare spaţială a peisajului forestier din spaţiul depresionar, întregul Maramureş poate deveni un parc imens, sinonim unui fundal favo­rabil pentru derularea unui turism cultural de anvergură, cu toate con­secinţele pozitive derivate dintr-o astfel de viziune strategică de dezvoltare regională.


5. Peisajele culturale agricole
Peisajele culturale agricole sunt dependente, ca diversitate şi extensiu­ne, de anumite particularităţi cli­ma­tice, morfologice şi pedogeo­grafice mai restrictive. În gene­ral, indicele de pretabilitate agricolă a terenurilor încadrează spaţiul ma­ramureşean în domeniul utilizărilor pastorale, fapt ce va conduce la desfăşurarea largă a peisajului de păşuni montane şi submontane, al fâneţelor extinse pe interfluviile văilor din vatra depresiunii. Ca elemente specifice acestuia apar clăile şi căpiţele cu fân, stânele şi sălaşele cu anexele lor (Fig. 8) etc. Peisajul fragmentat al culturilor de subzis­tenţă și al livezilor are extensiuni reduse în perimetrul luncilor mai fertile.

De subliniat, şi în acest caz, restrângerea extensiunii şi a diver­sităţii peisajelor agricole datorită mutaţiilor intervenite în ultimele decenii în societatea românească, inclusiv în comunitatea maramu­reşeană. Migraţia pentru muncă în străinătate, depopularea satelor, îmbătrânirea populaţiei etc. sunt câţiva dintre factorii care au devitalizat mediul rural, îndepărtându-l de ocupaţiile sale tradiţionale. Ciclul expansiunii terenurilor agricole în altitudine şi pe pantele cu de­clivităţi în creştere, cu o amplitudine maximă în prima jumătate a secolului trecut, de care mai amin­tesc, peisagistic, vechile răzoare, conservate încă în fizionomia de detaliu a unor versanţi, s-a încheiat, agricultura nemaifiind, se pare, pentru mulţi localnici, o ocupaţie rentabilă şi atractivă.

Ţara Maramureşului deţine, în ponderi şi cu o răspândire mai limitată, şi alte tipuri de peisaje culturale,  cum ar fi cele urbane (mai expresive în Sighetu Marmaţiei şi Vişeu de Sus), tehnogene (instalaţiile acţionate hidraulic : mori, pive, vâltori etc., aflate într-o accelerată restrângere numerică, complexul de la Hărniceşti şi Moara lui Mecleş, din Săcel, fiind printre ultimele care au rezistat degradării; peisajul minier de la Borşa, peisajul căilor de transport rutiere şi feroviare etc,), istorice (vestigiile reşedinţei voievodale de la Cuhea, ale cetăţii Onceşti, castelul Coştiui),  turistice (cu numeroase elemente de tip pensiune răspândite în majoritatea localităţilor maramureşene),  heteroclite sau reziduale (Cocean, David, 2014).
Individualizarea timpurie, încă din secolul XIII, a Ţării Maramureşului (Terra Maramorus) ca entitate politico-administrativă, pe fundalul preexistent al unor organizări disipate teritorial de tip cnezat (Ga­briela Ilieş, 2007, pg. 27), cu prio­ritate absolută în rândul ,,ţărilor” autoh­tone (cel puţin în lumina infor­maţiilor disponibile la ora de faţă), a creat condiţiile demografice şi logistice pentru descălecatele lui Dragoş şi Bogdan ce au contribuit în manieră decisivă la organizarea statală a Moldovei, primind o conotaţie geopolitică. Concomitent însă, comunitatea maramureşeană a cunoscut o afirmare culturală remarcabilă aflată la originea unor descălecate spirituale ce au cuprins în aria lor de manifestare teritorii vaste din ,,ţările’’ limitrofe, gene­rând peisaje culturale (sau elemente ale acestora) permanente sau temporare aparte. Avem în vedere ,,ţările’’ Oaşului, Chioarului, Silvaniei, Lăpuşului sau Năsăudului aflate în relaţii de contiguitate spaţială cu Maramureşul istoric, în ciuda unor aparente obstacole natu­rale induse de catena muntoasă a lanţului vulcanic Oaş – Gutâi - Ţibleş. Obstacole uşor de surmontat datorită pasurilor Şetref, Min­get, Cavnic, Gutâi sau Huta cu rolul de sinapse comunicaţionale între ,,ţările’’ în cauză şi depresiunea intramontană grefată pe culoarul Tisei şi al afluenţilor săi.
Ele s-au manifestat îndeosebi prin intermediul vectorului etnografic, al arhitecturii populare, portului şi obiceiurilor. Dar şi al creaţiei artistice propriu-zise, exemplul ace­luiaşi talentat sculptor băimărean, Vida Geza, ale cărui lucrări monumentale, reprezentând cu predi­lecţie chipuri impunătoare de ţărani maramureşeni, se regăsesc departe de limita geografică a provinciei istorico-geografice ai cărei locuitori i-au servit ca sursă de inspiraţie, împodobind parcuri şi pieţe, exemplificând astfel cu punctualitate modul de difuzie spaţială a valorilor locului.
Astfel, bisericile de lemn din „ţările” Chioarului sau Lăpuşului, cu exemplele cele mai relevante ale monumentelor UNESCO din Şur­deşti, Plopiş sau Rogoz, atestă, inclusiv prin edificarea lor mai recentă, secolele XVII-XVIII, dar mai ales prin detaliile arhitecturale, o certă influenţă maramureşeană prilejuită de comunicarea mai lesnicioasă, datorată accesibilităţii pasurilor menţionate anterior, între locuitorii depresiunilor Copalnic-Mănăştur şi Lăpuş pe de o parte şi cea a Maramureşului istoric pe de altă parte. Dar, „descălecatele meş­terilor maramureşeni nu s-au oprit la vecinătăţile provinciei natale. Ele au ajuns, prin edificarea de bi­se­rici din lemn, porţi, troiţe sau ca­se de locuit în numeroase loca­lităţi ale ţării (Băile Felix, Cluj-Napoca, Bucureşti etc.) dar şi în Venezuela, Franţa, Elveţia, Republica Mol­dova sau… Madagascar (Nicolae Hodor, comunicare verbală).
În mod similar, gubele negre din Ţara Oaşului sunt asemănătoare celor maramureşene (Ilieş M., 2006, pg, 72) iar zadiile late, cu vrâste paralele succesive, în culori închise, se regăsesc în portul feme­iesc al bătrânelor din Ţara Năsău­dului (Târlişua). De aceeaşi in­fluenţă par a fi izmenele largi purtate în Ţara Lăpuşului şi aşezările de la poalele Ţibleşului ale Ţării Năsăudului, ase­mănarea cu gacii moroşeneşti fiind evidentă.
Evident, nu excludem, ca în orice interrelaţie umană derulată timp îndelungat, posibilitatea unor in­fluen­ţe biunivoce etc.

Concluzionând, prin prisma celor şase criterii culturale ce stau la baza includerii în Lista monumentelor UNESCO, (Galaţchi Simona, 2017), Ţara Maramureşului, cu edi­ficiile sale religioase remarcabile, arhitectura unor elemente de habitat rural, tradiţiile, obiceiurile şi folclorul său autentic - totul pe fondul unui cadru natural cu o valoare estetică deosebită - îndeplineşte în bună măsură cerinţele statuării ca regiune culturală cu numeroase ele­mente de peisaj  tradiţional unice.
Considerăm, de asemenea, că lipsa Cimitirului vesel din Săpânţa din lista propunerilor pentru includerea în respectiva Listă trebuie grabnic amendată, edificiul în cauză având toate atributele valorice reclamate de un atare statut.

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.