Colţu meu. Mama lor de telefoane!

Telefoanele inteligente ne schimbă viaţa încet, dar sigur. O concluzie ştiută, citită, dar pe care nu prea am băgat-o în seamă. În fond, ce atâta tevatură… un telefon amărât ce poate face atât de multe că am devenit dependenţi de el.
Dar nu este periculos, îmi spuneam eu, cel care a trecut de o vârstă şi care are nostalgia existenţei din urmă, de acu vreo 30 de ani. Cu muzica de atunci, cu mâncarea de atunci, cu distracţiile de atunci şi aşa mai departe.
Nu am crezut că schimbările sunt atât de dramatice. Spun asta pentru că am văzut o întâmplare ce m-a speriat. Chiar dacă e ceva nesemnificativ, cred că spre aşa ceva ne îndreptăm, iar noi, ăştia mai în vârstă nu prea suntem pregătiţi.
De la geamul apartamentului meu admiram peisajul oferit de şirul de garaje construit cu elan revoluţionar după 1989. Am ajuns să le cunosc în amă­nunt. În faţa a două garaje este o adân­citură destul de mare. Şi cum a plouat puternic s-a format o baltă în toată re­gula. În balta asta se jucau doi copii, unul dintre ei era doar de-o şchioapă. Probabil a învăţat să meargă de curând. Intrigat de situaţie, copiii se bălăceau în toată regula. Săreau, băteau apa cu picioarele, cu mâinile. Cădeau în fund, iar ăla micu ajungea cu apa până aproape la brâu. Am ieşit mai tare să văd cum de sunt doi copii singuri, dar nu era aşa! Mama lor, o vecină din prima scară, stătea lângă ei, îi supraveghea, cum ar veni. De fapt, femeia îi filma şi fotografia pe copii. Incredibilă secvenţă. Se punea în şezut, se apleca să vadă cât mai bine în camera foto a telefonului. Copiii fugeau de la o băltoacă la alta şi mama lor după ei filmându-i. Să nu mai spun că apa era maro, adică murdară şi tot ce poate decurge de aici. La un moment dat a apărut o altă familie cu doi copii. Culmea că bărbatul îi îndemna pe copiii din băltoacă să sară într-un anumit ritm, să bată cu piciorul, în apă, ca un fel de pas de defilare. Apoi au plecat, iar mama cu cei doi prunci au rămas în baltă. Băieţelul mai mare a şi căzut, la un moment dat, pe asfaltul străzii pe unde mergem cu maşinile. A început să plângă, mama nicio reacţie. De fapt nu, a avut o reacţie. Îl filma pe copil cum plângea. Atât. După un moment, i-a luat de acolo şi au plecat spre casă. Un fel de-a spune. Îi dirija cu mâna. Nu l-a luat nici pe cel mic în braţe, de exemplu. Doar era ud, nu? Cu siguranţă, pozele şi filmările cu cei doi prunci or fi ajuns pe reţelele de socializare şi în cine ştie ce albume. Cam ăsta e viitorul sumbru!