Colţu meu. Faţa mizerabilă a capitalismului românesc!

M-am lovit în ultima perioadă de timp de situaţii absurde, în ceea ce am numi ca­pi­talismul maramureşean. Mai mulţi tineri caută un loc de muncă. Găsesc ceva şi plini de speranţă încearcă să-şi găsească un drum spre mai bine. Din păcate, după câteva zile, săptămâni sau chiar două-trei luni pleacă, sau sunt daţi afară din motive puerile, aiuristice, fără bani, fără explicaţii, fără nimic. Am ascultat câteva poveşti din astea şi m-am enervat. Degeaba! După meditaţia de rigoare mi-am dat seama că ştiam porcăriile ce se întâmplă în mediul privat, la acele firme mici, care au un angajat, doi, trei, câţiva. Desigur, nu pot generaliza, dar multe astfel de cazuri m-au pus pe gânduri.
În zona privată sunt afacerile mari, puter­nice, în care angajatorii sunt pe lege, fac ce ar trebui să facă; tot în privat sunt acele afaceri mici sau foarte mici, cu puţini angajaţi, şi de care nu prea ştie nimeni că există. Aici se întâmplă tot felul de porcării. Sunt afaceri de la stomatologii, la mici tipografii ce produc diverse imprimate sau mici ateliere de produs ferestre, lemnărie, produse necesare în construcţie, depozite şi cine mai ştie ce! Printr-un noroc chior, în multe cazuri, fel şi fel de oameni ajung să fie patroni la astfel de firmuliţe. Şi anga­jează oameni! Nu au niciun fel de pre­gătire, unii sunt aproape analfabeţi, habar n-au să se poarte cu angajaţii. Şi de aici apar tot felul de drame. Vine omul să se angajeze, a citit în ziar sau pe net că e un loc de muncă. Vine, vorbeşte, prezintă CV-ul, explică ce poate face şi primeşte asigurări că va fi aşa şi aşa. Încep să lucreze şi din prima zi se lovesc de tot felul de probleme. Fie patronul are dureri de dinţi şi se răzbună pe noul angajat, în sensul că îl trimite să facă lucruri care nu ar trebui, curăţenie acasă, cumpărături, îl umilesc prin limbaj; fie soţia sau prietena patronului nu vorbeşte cu angajatul nou, îl tratează ca pe o anexă. Sunt multe astfel de situaţii care te termină, te înnebu­nesc şi fie pleci, fie înghiţi venin până te intoxici. Eşti dat afară fără explicaţii şi nu ţi se dau bani pentru munca depusă. Invariabil ţi se spune că trebuie calculat şi vei fi chemat. De multe ori nu eşti che­mat, chiar dacă ai lucrat o lună sau mai mult. Şi oamenii ăştia nu au la cine să se plângă, nu-i ajută nimeni. Şi aşa tinerii ajung să creadă că în capitalism ajung tot felul de rataţi ce îşi bat joc de speranţa lor.
Trebuie să menţionez că nu sunt un nostalgic, nu doresc socialismul biruitor, epoci de aur sau alte binefaceri ale regi­mului de dinainte.