Cianura, prietenul mineritului neferos

Mineritul neferos presupune folosirea unor tehnologii de preparare a minereului scos din exploatările miniere de suprafaţă sau subteran. Altfel spus, flotaţii (uzine de preparare), după care urmează prelucrarea finală, rafinarea în combinate metalurgice. Acest flux tehnologic, mină-combinat, are diverse forme, înfăţişări, în funcţie de minereul extras, de felul în care se găsesc metalele. Pot fi, în cazul metalelor nobile, filoane cu metal nativ, sau concentrate complexe în care metalele nobile sunt amestecate cu alte metale. În acest caz este nevoie de preparare, de procedura de flotare prin care se face separarea metalelor. Evident, vedeta acestui procedeu tehnologic este cianura! Vă prezentăm un scurt tratat despre cianură, cianuraţie, cianurare, cian… un tratat la nivel de amatori, un tratat de aproape o pagină, apărut după ce am asistat la 15 ani de poveşti despre cianură, inamicul numărul unu în Baia Mare.

Este limpede pentru toată lumea că pe vremea dacilor nu se folosea cianură pentru a extrage aurul. Mulţi ne-au întrebat cu se lucra cu sute, mii de ani în urmă. A fost o întrebare bună, deoarece metodele folosite în industria minieră românească păreau a fi de când lumea. Specialiştii ne-au spus că nu se foloseşte cianură decât din secolul trecut. În vremurile de demult, filoanele erau bogate în aur. Era metal nativ, adică în filonul respectiv puteai culege aur sau argint, aşa…cu lopata! Pe vremurile acelea nu se exploatau decât filoanele bogate, cele mai sărace erau lăsate, erau părăsite. Pe măsură ce   s-au epuizat filoanele foarte bogate, acolo unde nu aveai nevoie de o prelucrare a minereului, s-a trecut la filoane mai sărace şi tot aşa. Pe măsură ce au trecut secolele, s-au diversificat şi metodele de extragere a aurului. S-au modernizat, s-au adaptat cerinţelor.

Aceste nevoi au dus la descoperiri, a avut loc un progres al industriei extractive. În ultimii zeci de ani, perimetrele miniere au fost luate în exploatare susţinută şi a existat iluzia că aceste resurse sunt ca un sac fără fund. Progresul industriei, nevoile economiilor în dezvoltare au dus la găsirea unor metode care să facă rentabile exploatările miniere. Trebuie spus că înainte de perioada de industrializare puternică, randamentele la minereul extras din mine era scăzut, adică, era scos aur, argint sau alte metale într-un procent de 30-40%, sau poate chiar mai mic. Restul era aruncat, având un conţinut ridicat de metale nobile şi mai puţin nobile. Aşa s-au format iazuri de decantare cu un conţinut de aur şi argint, mai mare decât în minereurile extrase din mine în ultimii zeci de ani.

Ne referim la partea de nord a României. Am auzit multe poveşti ale ortacilor, mai ales din perioada comunistă. Atunci era normă, trebuia extrasă o anumită cantitate de aur, nu avea importanţă cum erau filoanele exploatate. Minerii, inginerii minieri au încercat metode de a „învinge” sistemul. Mai luau şi din steril şi îl amestecau cu minereul extras.

Concluzia ar fi că zăcămintele devenite tot mai sărace în metale preţioase au început să fie prelucrate cu metode adecvate gradului de „înnobilare” a zăcământului respectiv. De vreo 70 de ani se foloseşte cianura în procesul de flotare a minereurilor extrase. Este cea mai ieftină metodă şi cea mai eficientă. Are cele mai ridicate randamente, iar de aici este limpede de ce se foloseşte pe scară largă, în industria minieră din toată lumea.

Am făcut aceste punctări, la nivel de amatori, deoarece un parlamentar român a venit cu o iniţiativă legislativă de a interzice folosirea cianurii în mineritul românesc. S-a cerut introducerea în Legea Minelor un articol prin care se interzice folosirea cianurii. Parlamentarul cel un pic aerian face referire, cum s-ar fi putut altfel, la accidentul ecologic din 2000 de la SC Aurul şi aminteşte de sute de milioane de dolari pe care statul român trebuie să le dea Ungariei, cu titlul de despăgubiri pentru pagubele produse. O mare aberaţie, o minciună pe care mulţi politicieni o folosesc când au nevoie de motivaţie pentru prostia asta cu cianura. Când nu ai argumente, bagi la înaintare cazul din Baia Mare şi umfli subiectul. Nu avem nimic de plătit, iar accidentul din 2000 a avut alte cauze decât cianura. Au fost erori umane la soluţii tehnice de construcţie a iazului. Trebuie judecat corect! Cum ar fi putut ca în Ungaria să fie dezastru piscicol, iar la noi, aici lângă uzină, în Lăpuş şi mai departe, nu am avut moarte piscicolă?

Totul a fost o prostie şi din păcate autorităţile române nu au stăpânit fenomenul la modul ferm, iar acum am ajuns ca Ungaria să pună condiţii, cum sau cât să exploatăm noi, românii, la noi în ţară!

Asta este o problemă gravă! Teoria conspiraţiei spune că ungurii, de fapt, încearcă să stopeze prelucrarea minereurilor româneşti de către români, tocmai pentru că ei visează ca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat Ardealul să revină Ungariei, cu resurse cu tot.

Nu ştim cât adevăr este în aceste poveşti, dar ele trebuie spuse deoarece sunt multe lucruri ciudate care se întâmplă în ultima perioadă de timp, de la regionalizare, la redeschiderea mineritului, dar fără cianură, fără drumuri şi alte chestiuni care sunt în defavoarea maramureşenilor, referindu-ne doar la acest perimetru.

Cei ca individul din Parlament sunt doar pioni pe o tablă de şah în care mizele sunt mari, iar jucătorii sunt puteri ale acestei lumi.

Cianura cea de toate zilele

Revenind la folosirea cianurii, este un adevăr că sunt ţări care au interzis folosirea cianurii, dar aceste ţări au resurse sărace, aproape deloc, aşa că o astfel de reglementare nu afectează industria respectivă.

În schimb, în ţările în care sunt resurse importante, cianura face parte din peisajul cotidian. Cianura este ţinută sub control, nu este un pericol major, ea este folosită într-un proces chimic simplu, uşor de produs şi uşor de supravegheat. Firul tehnologic este simplu. Se aduce minereul măcinat, se trece prin supa cu cianură, acolo metalele preţioase sunt dizolvate de cianură, ce rezultă se duce la rafinare, iar sterilul se depozitează în iazul de decantare. Evident, tehnologia de acum distruge aproape în totalitate cianura din steril, din apa care îl transportă, iar în iaz ajung steril şi apă curată.

Concentraţia de cianură este insignifiantă, adică nepericuloasă. Sunt şi metode care nu folosesc cianură, dar acestea sunt folosite la alte tipuri de zăcăminte. Vom reveni cu alte consideraţii, inclusiv cu proiecte băimărene, în care se foloseau alte tehnologii, încă de pe vremea comuniştilor. Dacă ele ar fi fost rentabile, cu siguranţă ar fi fost folosite. Atunci, ecologiştii de circumstanţă nu aveau posibilitatea să îşi expună aberaţiile!