• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 08 Decembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 4 Octombrie , 2019

Cândva economia duduia Liniştea din Baia Mare!

În economia unui judeţ au loc mişcări ale firmelor, în sus şi în jos, apar radieri, falimente, relocări, este o activitate intensă care arată că economia respectivă „trăieşte”. Dacă procentul de activitate negativă este mare, sau mai mare, devine o problemă. În mod normal, aceste reglaje sunt făcute de piaţă, de cerere şi de ofertă, un fundament al economiei capitaliste. În România nu se poate spune că avem o economie capita­listă funcţională, performantă... avem un surogat în care regăsim multe elemente ale economiei centralizate şi caracteristici ale capita­lismului. Una peste alta, economia merge înainte şi spre mai bine, sperăm noi. În acest context, am primit de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului un raport cu situaţia la zi a indicatorilor economiei româneşti, pe judeţe. Poate fi interesant pentru analizele ce se pot face.


Ne-am uitat la Maramureş şi am avut o strângere de inimă. Pentru nordul ţării, situaţia în ansamblu nu este cea mai bună. Faţă de judeţele din jur stăm mai rău la mulţi din indicatorii prezentaţi. Nu sunt făcute ierarhii, în concluzie ceea ce am putea prezenta sunt doar interpretări ale noastre. Cu toate acestea credem că economia judeţului, a Băii Mari, în principal, este destul de complicată.
La indicatorul radieri situaţia este următoarea: în perioada ianuarie 2019 - august 2019, comparativ cu anul trecut avem 2881, faţă de 1315 anul trecut. Dinamica este de 119,9%. În luna august au fost 90 de radieri.
Dacă ne uităm la înmatriculări de persoane fizice şi juridice (adică apariţia de firme micro, mici şi mari) situaţia este aceasta: în prima jumătate a acestui an au fost peste 2400 de înmatriculări, faţă de anul trecut când au fost peste 2300 de înmatriculări. O dinamică de 5%. La prima vedere este bine, creş­tem, dar faţă de judeţele cu pretenţii creşterea este mică. Acolo sunt creşteri cu două cifre şi chiar de mai multe ori.
Plecând de la aceste date şi altele care sunt în acest raport avem o imagine destul de corectă a ceea ce se întâmplă în economia maramu­re­şeană, băimăreană, în principal. Câteva concluzii de bun simţ: avem mare noroc cu această im­porta­ntă investiţie de la UAC, cea care ţine în priză economia jude­ţului. Dacă ne uităm în Baia Mare, situaţia este cam tristă. Există multe firme mici, foarte mici, mijlocii şi câteva mari, foarte mari. Adică, cele care contează! Să nu fim înţeleşi greşit. Nu credem că firmele mici nu au un rol important, dar avem nevoie, ca de aer, de firme mari, care aduc locuri de muncă şi pe orizon­tală toate beneficiile economice.
În municipiul de pe Săsar sunt câteva astfel de întreprinderi: Ara­mis, Italsofa, Ramira... şi cam atât. Această pustietate în oraşul care avea la începutul anilor ’90 combinate, fabrici şi uzine, multe şi importante. Iar liantul acestora, mineritul.
Dacă aveţi curiozitatea, cei care cunosc Baia Mare, să mergeţi în locurile în care au fost aceste întreprinderi, te apucă disperarea văzând ce a mai rămas. Unele au fost rase de pe faţa pământului, altele mai amintesc de ce a fost prin câteva ruine. Faimar, Maratex, Romplumb, Phoenix, Remin, Imuas, Apsa şi încă altele pe platforma industrială de nord. Au fost întreprinderi cu mii de angajaţi. Maratexul, de pildă, avea circa 12.000 de angajaţi. Nici nu are rost să ne amintim de acea perioadă şi de ce se făcea în Baia Mare: de la aur şi argint, la ţesături, ceramică, maşini unelte, materiale pentru minerit, conserve şi lista e lungă. Atunci, economia judeţului duduia, iar cea a Băii Mari era peste a Clujului, ceea ce pare de neconceput, dar...

Dincolo de această imagine, uşor idilică, rămâne neputinţa condu­cătorilor din acei ani de a menţine şi de a creşte economia judeţului, a Băii Mari. Desigur, situaţia a fost complexă, ţara noastră a dorit intrarea în structurile euroatlantice şi în UE. Aceste intrări s-au făcut cu anumite costuri, pierderi, plăţi. A trebuit să ne armonizăm legislaţia şi economică şi juridică, tot şi toate. Aici am pierdut, din cauza politicienilor aflaţi la cârmă, la butoane. În multe cazuri, prea multe, s-au luat decizii greşite, fie din neştiinţă, fie din interes. Şi uite aşa au apărut multe averi nejustificate, dar am şi sărăcit exemplar.
Referindu-ne la Baia Mare, nu putem să uităm cele două combinate metalurgice. Ce au fost şi ce s-a ales din ele. De aceea, poate în acest moment de nostalgie economică, vom prezenta o scurtă istorie a acestor mari unităţi economice. Lucruri care se cunosc, dar care nu trebuie uitate.
Phoenix a fost cea mai mare unitate economică de profil industrial al prelucrării metalelor neferoase, din Maramureş, fiind unicul rafinator de aur din sud-estul Europei.

La Phoenix s-a produs 100% din pro­ducţia românească de aur, argint, platină, şi 80% din cea de cupru, pe lângă acid sulfuric, laminate şi oxizi de plumb, reactivi de flotaţie. Combinatul a fost vândut în urma unei decizii „inteligente” a FPS. Condus la acea vreme de Sorin Dimitriu. Preţul de vânzare a fost de 5 cenţi per acţiune, respectiv 111,111 dolari, la un capital social de 75,1 miliarde de lei, împărţiţi în 3 milioane acţiuni în valoare nominală de 25.000 lei fiecare. Din acest contract de v/c menţionăm câteva din clauze: firma anglo-indiană se obliga să plătească datoriile combinatului până la 31 decembrie 2006 (la acea dată 128 de miliarde de lei), de asemenea AD s-a obligat ca timp de trei ani să nu hotărască în mod vo­luntar dizolvarea societăţii, iar până la sfârşitul anului 2004 să realizeze obiectivele de mediu acceptate de legislaţia română. În ceea ce priveşte investiţiile, AD s-a obligat ca din surse proprii sau din surse atrase, să efectueze, pe o perioadă de 5 ani, începând cu 1999, o investiţie de 21,5 milioane de dolari şi să depună la dispoziţia societăţii un capital de lucru de 16 milioane de dolari. La rândul său, FPS-ul s-a angajat să sprijine şi să asiste compania cumpărătoare în negocierile care urmau să aibă loc cu Ministerul de Finanţe, BRD, Bancorex, cu privire la suspendarea şi reeşalonarea datoriilor. Pentru partea anglo-indiană contractul de v/c a fost semnat de Gautam K. Majumdar. Privatizarea combinatului a făcut să curgă multă cerneală în presa scrisă. S-a vorbit printre altele de celebrele anexe la contract, în număr de 7, care nu au fost făcute publice niciodată. Atunci se zvonea - şi nimeni nu a putut să infirme - că anexele respective conţin prevederi defavorabile statului român. Cert este că la această dată (1999) din cei 3200 de muncitori, câţi erau la data privatizării, au mai rămas 600 de angajaţi. Au fost două valuri mari de disponibilizări care au produs proteste ale muncitorilor şi sindicatelor. Sub presiunea respectării Programului de conformare la cerinţele de mediu, ceea ce implica retehnologizare şi investiţii masive, anglo-indienii au decis să reducă activitate combinatului la 20% din capacitate. Au rămas în funcţiune doar secţia de prerafinare, rafinare şi cea care prelucrează deşeuri de cupru.
Aşa a început decăderea măreţului combinat băimărean. A fost vândut unor indieni care nu aveau habar de metalurgie. Ei se ocupau cu transportul de metale neferoase pe apă. Aveau nişte nave. Atât. Asta a fost privatizarea de succes a combinatului Phoenix. După mai mulţi ani în care indienii au vândut materiale, rezerve, utilaje, a urmat o altă vânzare, spre un alt mare investitor, Horia Simu.
Ăsta şi încă vreo doi, din care unul cu conexiuni puternice în PSD, la nivel înalt, a continuat politica vânzărilor de instalaţii, utilaje şi ce mai era prin combinat.
Astăzi, Simu este ba încarcerat, ba trebuie să dea înapoi sume exorbitante, are treabă cu legea pentru ce a făcut şi cu Phoenix.
Ce a mai rămas? Câteva clădiri din partea administrativă locuite de ţigani. Acum se desăvârşeşte ce au început indienii în 1999. Raderea pe pământ a combinatului Phoenix.
La Romplumb situaţia a fost diferită. Combinatul de plumb a fost cel mai mare poluator al zonei. Din această perspectivă, dispariţia acestuia poate fi considerată benefică. Cu toate acestea, lucrurile stau puţin diferit. În ultimii ani ai închiderii combina­tului s-au găsit soluţii pentru reconversia acestuia. Ar fi putut funcţiona la un nivel al poluării minim, dar cu un aport social însemnat. Prezentăm câteva date şi despre acest combinat.

Uzina a funcţionat pe amplasamentul actual de aproape 200 de ani, fiind atestată oficial din anul 1844. La Romplumb s-a lucrat folosind cuptorul Watter-Jacket (W-J) de 4,2 mp suprafaţă de topire. Practic era un cuptor asemănător, păstrând proporţiile, cu cel din gospodărie. O vatră pe care se aşază concentratele (aglomeratul) care se topesc. Se obţine mată, un produs intermediar, rafinat electrolitic la Copşa Mică.
În practica metalurgică, procedeul W-J a fost abandonat de mult. La Romplumb, în ultimii 50 de ani nu s-a făcut nimic esenţial pentru mo­dernizare, deoarece s-a pus proble­ma închideri combinatului şi pe vremea „epocii de aur”. Starea teh­nică a combinatului justifica întru totul o asemenea soluţie.
Producţia uzinei a reprezentat o miime din producţia mondială de plumb, dar a poluat cât toate combinatele de profil din Europa, la un loc. În 1964-1965, în România s-a importat licenţa procedeului ISP- Morgan şi a fost construit furnalul de la Copşa Mică. Investiţie de peste 2 milioane de dolari. Menirea furnalului a fost de a prelucra toată producţia naţională de neferoase grele - plumb şi zinc -, începând din anul 1970, urmând ca poluatorul din Baia Mare să fie închis. În cincinalul 1970-1975, la Romplumb nu s-a mai adus materie primă, iar dezafectarea uzinei de plumb era hotărâtă. Începutul a fost făcut prin dezafectarea uzinei de acid sulfuric, care func­ţiona de 100 de ani, aplicând procedeul camerelor de plumb. Adică, în procesul tehnologic rezultă bioxid de sulf, care era captat şi printr-un procedeu chimic simplu rezulta acid sulfuric. De 30 de ani, la Romplumb nu mai exista fabrica de acid. Rezultatul este uşor de înţeles. Bioxidul de sulf era aruncat de zeci de ani în atmosfera primitoare a oraşului, otrăvindu-l în mod conştient şi permanent. Nimeni nu a îndrăznit să refacă uzina de acid, o investiţie mare. Tot în acea perioadă s-a încercat reorientarea combinatului spre fabricarea de piroluzite şi alte produse care nu aveau nevoie de cuptorul W-J, o soluţie depăşită şi în acei ani. Investiţiile s-au făcut, dar au rămas nefuncţionale.
În aceste condiţii, cei care s-au perindat pe la conducerea combi­na­tului au continuat ce ştiau mai bine, producţie de mată prin metoda W-J. O alegere nefericită pentru oraşul care în urmă cu 70 de ani era considerat o adevărată staţiune.
În ultimii ani de existenţă, s-a încercat modernizarea, apoi reo­rientarea producţiei, dar zarurile au fost jucate şi închiderea combina­tului a fost pecetluită de ecologişti de ocazie. Dacă s-ar fi judecat la rece, ar fi fost soluţii.

Dacă ne uităm în urmă, multele mii de muncitori de la cele două combinate au rămas pe dinafară, au ră­mas fără o pâine. Au existat în aceşti ani multe drame printre foştii muncitori. Multe familii s-au destr­ă­­mat, unii au plecat în lumea largă, alţii şi-au înecat supărările în alcool şi mulţi copii au suferit.

Acum este linişte în Baia Mare!

Comentariile celorlalți

Dan Ciolacu pe 23.10.2019 la 03:27
Domnule Teremtus,
Linistea de azi este cel mai bun lucru ce i se poate intimpla Baii Mari.o societate moderna si vie se va adapta si va trece gradual de la industrializare criminala la alternative.Nostalgii de tip comunistoid de tipul " Ce bine era pe vremuri cind traiam in blocuri gri,eram gri ,insa aveam de lucru" sint dintre cele mai paguboase.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.