Calea, Adevărul, Viața / Creștinismul nu este o simplă religie, ci este un mod de viață

Un mare teolog contemporan, Părintele Alexander Schmemann, spunea că: „Creștinismul este însă, într-un sens profund, sfârșitul oricărei religii”. Afirmația lui se baza pe faptul că în Noul Testament creștinismul nu este prezentat vreodată ca un cult sau ca o religie. Religia este necesară acolo unde există un zid despărțitor între Dumnezeu și om. Însă Hristos, Care este atât Dumnezeu cât și Om, a dărâmat acest zid dintre Dumnezeu și om, El inaugurând o nouă viață, un nou mod de viață, nu o nouă religie. În Sfânta Scriptură ni se arată că a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un „act religios” sau „cultic”, ci un nou mod de viață.
Din păcate, lumea este o lume decăzută, pentru că s-a îndepărtat de conștiința că Dumnezeu este totul în toate. Acumularea acestei lipse de cinstire a lui Dumnezeu este păcatul originar care vatămă lumea. Chiar și religia acestei lumi căzute nu o poate vindeca sau răscumpăra, pentru că a acceptat restrângerea lui Dumnezeu la o zonă numită „sacră” („spirituală”, „supranaturală”), opusă lumii, care este „profană”. Ea a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearcă să sustragă lumea de la Dumnezeu.
Fructul oprit este imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăși, iar mâncarea este imaginea vieții înțeleasă ca scop în sine. Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine și nu ca transparență spre Dumnezeu. Astfel că pare firesc a trăi o viață care să nu fie mulțumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva „material” și limitat la funcții materiale, diferită. Deci opusă funcțiilor specific „spirituale” prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om și totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viața omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea lui Dumnezeu devenită hrană, devenită viață pentru om. Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creație semn și mijloc al prezenței, al înțelepciunii, al iubirii și al revelației Sale: „Gustați și vedeți că e bun Domnul”(Ps. 33,8).
Dependența firească a omului de lume era menită să fie transformată în mod constant într-o comuniune cu Dumnezeu, în care se află toată viața. Omul era menit să aducă lumea în dar lui Dumnezeu, iar prin această dăruire el urma să primească viața ca un dar. Însă, în lumea căzută, omul nu știe că a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu își dă seama că a mânca poate însemna a primi viață de la Dumnezeu, mai mult decât în înțelesul ei fizic. El uită că lumea, aerul ei, mâncarea ei nu pot aduce viață prin ele însele, ci doar în măsura în care sunt primite și acceptate pentru Dumnezeu, în Dum­ne­zeu și ca purtătoare ale darului divin al vieții.
Atunci când vedem lumea ca scop în sine, totul capătă o valoare în sine și, prin urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se găsește înțelesul (valoarea) a toate și lumea este umplută de sens doar atunci când ea este taină a prezenței lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele, pentru că doar în Dumnezeu ele au viață.

De aceea, omul, pierzând viața euharistică (de mulțumire), a pierdut viața vieții înseși, puterea de a o transforma în Viață. El a încetat să fie preotul lumii și a devenit sclavul ei.