Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfintele Taine – izvoare de viață sfântă

Învăţătura ortodoxă despre Sfintele Tai­ne este destul de com­plexă, încât o pre­zentare, chiar şi foarte succintă a ei, trebuie, în primul rând, să înlăture toate prejudecăţile şi înţelesurile gre­şite cu privire la Sfintele Taine.
Cuvântul românesc „taină”, pro­vine de la slavonescul тайна – таинство, ca­re la rândul său traduce grecescul μυστήριον (mistiri­on).
Limba latină are doi termeni diferiţi pentru ceea ce numim noi „taină” şi anume: misterium şi sacramentum, făcându-se cumva o distincţie între taina sub aspect dogmatic şi taina sub aspect liturgic-sa­cramental – distincţie care în Ortodoxie nu există (cel puţin în acest înţeles).
În Sfânta Scriptură, cuvântul „tai­nă” are doar un înţeles general şi niciodată nu desemnează ceea ce numim noi astăzi „Sfântă Taină”, ci se referă la tainele lui Dumnezeu pe care El ni le descoperă (vezi: Înţelepciunea lui Solomon 2:22; Daniel 2:27-30; Marcu 4:11; I Corin­theni 4:1; Efeseni 3:8-9; 5:30-32, Colo­seni 2:2-3 ş.a.). În general, Scriptura şi Tra­diţia numeşte „taine a lui Dumnezeu” – tainele mântuirii, adică întreaga icono­mie divină.
În sec. II, Sf. Irineu de Lyon nu­meşte „taine” – „lucrările Sfântului Duh în Bi­se­rică”, iar Sf. Leon cel Mare, spune: „Tot ceea ce a fost văzut în Mântuitorul nostru, a trecut acum în Taine”. Într-un sens mai larg, Sf. Ioan Gură de Aur spu­nea că: „Taină este însăşi Biserica şi lu­cră­rile ei cele mai importante – Botezul şi Euharistia, dar şi toate rugăciunile ei prin care se împărtăşeşte harul dumne­zeiesc”.
Deci, ca o primă concluzie, prin Sfintele Taine Biserica Ortodoxă are în vedere toate lucrările sfin­ţitoare ale Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu celor ce îl doresc şi conlucrează cu el, sau, aşa cum spunea Sf. Nicolae Cabasila: „Tainele sunt viaţa în Hristos”.
În Biserica Ortodoxă, Sfintele Taine nu sunt înțelese doar ca simple simboluri văzute, în care se află o grație creată, sau ca o amintire a unor evenimente din via­ța pământească a Mântuitorului, ci sunt înțelese ca fiind unire a omului cu Hristos cel înviat. De altfel, acest fapt îi și con­feră Tainei caracterul de Taină. În acest sens și Sfântul Nicolae Cabasila afirmă că prin participarea la Sfintele Taine noi ne împărtășim de o realitate no­uă, „viața în Hristos”, iar nu de o rela­ție exterioară sau simbolică cu El. De aceea, accesul la Sfintele Taine ale Bise­ricii presupune și o anumită pregătire as­cetică, duhovnicească. Ca și noi să adu­- ­cem pe lângă voia liberă și cinstirea cu­venită unui lucru dumnezeiesc, care s-a dobândit prin jertfă.
Firea noastră cea căzută ne îndeamnă cu stăruință, mai ales în momentele de ne­pu­tință trupească sau sufletească, nu spre un leac sau spre un cuvânt lumesc, care sunt trecătoare, ci spre unul care are întru sine o putere nepieritoare și veșnică. La această căutare firească a omului a răs­puns Sfântul Ignatie Teoforul când le-a scris efesenilor că: „Euharistia (Împăr­tășania) este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri”. Acesta este ceea ce îndeobște numim a fi latura vindecătoare a Sfintelor Taine, prin care se tămădu­iește firea cu toate neputințele ei izvorâte din păcat și amplificate prin patimi. Însă tămăduirea firii nu poate avea loc în afara lucrării dumnezeiești a lui Hristos, care este adevăratul săvârșitor al Sfintelor Taine ale Bisericii.
Harul dumnezeiesc care lucrează în Sfintele Taine nu se oprește doar la vindecarea firii omenești, ci prin calitățile sale ajută la creșterea în virtute și în cunoș­tință a celui ce se împărtășește de acestea, întrucât Tainele sunt mijloace oferite de Dumnezeu pentru desăvârșirea