Calea, Adevărul şi Viaţa / Sfaturi ale Sf. Antonie cel Mare

Săptămâna aceasta, mai precis pe data de 17 ianuarie, a fost cinstit Sf. Antonie cel Mare, unul dintre marii duhovnici ai pustiei, trăitor în primele veacuri creştine. Pildele şi sfaturile lui erau menite în a educa oameni echilibraţi, pentru că el însuşi nu a fost de acord cu excesul, pentru că a ştiut întotdeauna că excesul dezechi­librează.
Avva Antonie sfătuia: „Sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa, şi pentru că nu au avut în ei dreapta socoteală, departe de la Dumnezeu s-au făcut”.
Este un cuvânt frumos acesta: dreapta socoteală. Este vorba de discernământ, de gândire corectă la baza a tot ceea ce întreprinzi. În viaţa duhovnicească, fie a mona­hilor, fie a credincioşilor cu familii, există un număr de norme sigure de viaţă, pe care le are Biserica la dispoziţie, prin preoţi şi duhovnici, prin profesori şi ierarhi. Însă ele trebuie trecute întotdeauna prin dreapta socoteală, prin discernământ. Dacă luăm chiar exemplul preferat de Sf. Antonie cel Mare, vom vedea că Biserica învaţă să posteşti, însă, cât, cum, când, pe unele le spune, iar pe altele le lasă la discer­nă­mântul credincioşilor. Când credinciosul nu se descurcă, întreabă la concret. Altfel poate merge prea departe sau prea aproape. Principiul care ar trebui să ne călăuzească întotdeauna ar trebui să fie acesta: orice nevoinţă trebuie să ne facă bine sufleteşte şi trupeşte. Dacă ne îmbolnăveşte, devine păcat. Boala pe care ţi-o provoci singur este ca un început de sinucidere. Nevoin­ţele nu se fac pentru ele însele, ci pentru progres spiritual. Iar postul, dacă este post de bucate, dar nu şi de răutate, este absolut inutil. Chiar Mântuitorul a spus: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Aceasta trebuie însă să se înţeleagă cu discernământ. Nu în­seamnă că Mântuitorul nu vrea jertfă sau post. Le vrea, dar însoţite de milă, de bună­tate, de iertare, de rugăciune. Fără schimbarea inimii totul devine formalism sec, fără valoare în faţa lui Dumnezeu.
Şi ce se înţelege prin schimbarea inimii? Inimă bună. Inimă bună faţă de aproapele. Tot Sf. Antonie deşi trăia în pustie, ştia că nu de la pustie vine mântuirea şi nici de la izolare. Dacă te izolezi ca să nu serveşti aproapele, degeaba te izolezi. Între rugă­ciu­ne şi slujirea aproapelui, când este cazul să fii într-o astfel de situaţie, este mai importantă slujirea. „Zis-a Avva Antonie: că de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim”.
Iată cum se dovedeşte încă o dată că învăţăturile acestor retraşi din lume, sunt tot atâta de potrivite la retragere, ca şi pentru lume, pentru toţi credincioşii.
Un frate i-a zis Sfântului Antonie: „Roagă-te pentru mine!”, iar sfântul i-a zis: „Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu”.
Să înţelegem cu discernământ acest cuvânt. Înseamnă oare că bătrânul i-a spus că nu se va ruga? Nicidecum. Bătrânul a spus că la rugăciunea lui trebuie asociată şi rugăciu­nea celui care venise la el. Să nu fi crezut el că se poate lăsa numai la rugăciunea bătrânului, iar el să se ţină de altceva.

În rugăciune nu merge să lucrezi cu anga­jaţi. Numai cu asociaţi, în comuniune. Că un asociat poate fi mai puternic, este cu atât mai bine. De aceea au căutare duhovnicii mari.