Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie

Un sfânt la care este bine să avem cuvenita evlavie, mai ales în aceste vremuri de epidemie, este Sfântul Mucenic Haralambie.
Numele sfântului este de ori­gine grecească, fiind compus din cuvintele „haris” (har) și „lampos” (lumină, strălucire), drept pentru care el ar putea să însemne „strălucire a harului”.
Sfântul Haralambie a slăvit pe Dumnezeu cu moarte muceni­cească în vremea împăratului Septimius Sever (193-211), ajun­gând vestit prin puterea cre­dinței sale și prin râvna arătată în propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Văzând mărturisirea neînfricată a dreptei credințe de către sfânt și pentru răbdarea chinurilor cu bucurie, mulți păgâni au venit la Hristos.
Sfântul Haralambie a fost rânduit episcop în cetatea Magne­zia, în Asia Mică, în vremea dregătorului Luchian. Acesta din urmă, împins fiind de diavol asu­pra episcopului cu viața sfântă,
l-a luat pe slujitorul lui Hristos și l-a aruncat în temniță, după care l-a supus la nenu­mă­rate chinuri; toate acestea s-au petrecut când el avea deja 113 ani.
Se spune că, atunci când dregă­torul a pus mâinile lui pe sfânt, acestea au rămas lipite de el, cu nimic nemaiputând să le dezli­pească, afară de rugăciunea sfântului. Fiindu-i sfâșiat trupul, sfântul dădea slavă lui Dumnezeu, bucurându-se că pătimea pentru El, iar celor care îl munceau le zicea: „Mulțumesc vouă, fraților, că, strujind trupul meu cel vechi și bătrân, m-ați înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferințelor pentru Hristos”.

Mulți dintre cei care au fost martori la chinuirea sfântului au renunțat la slujirea idolilor și au mărturisit că și ei vor să fie creștini. Când dregătorul a auzit mărturisirea acestora, el a po­runcit ca toți să fie aduși înaintea sa, iar, după amenințări lip­site de putere, el a dat po­runcă să li se taie capetele, lucru împlinit îndată. Astfel, îm­preună cu Sfântul Sfințit Mu­cenic Hara­lambie, s-au îm­­păr­tășit de veș­nica bucurie și de cununile cele neveștejite mulți alți creștini, ale căror nume nu s-au păstrat. Unii spun că însuși dregătorul s-ar fi botezat, devenind creștin.
Sfântul Haralambie este cinstit mai ales ca tămăduitor de ciumă, păzitor de foamete și izgonitor de duhuri necurate. În țara noastră, ajutorul Sfântului Haralambie a fost simțit mai ales în vremea „ciumei lui Caragea” (1813) și a foametei din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi (1795). Pentru acest lucru, sfântul este slăvit și în Acatistul său, unde găsim scris: „Bucură-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“ Ca izbăvitor de ciumă, Sfântul Ha­ralambie apare zugrăvit în mai multe icoane românești, el fiind reprezentat călcând peste un schelet uman cu coasă, chip al ciumei și al morții.
În mediul rural, Sfântul Ha­ralambie apare și ca un sfânt care are putere asupra bolilor ce cu­prind animalele. Pentru aceasta, în anumite zone ale țării, în ziua de 10 februarie, creștinii aduc la biserică hrana animalelor (cereale, mălai, grăunțe și sare); iar după ce sunt binecuvântate de către preot, sătenii le dau, spre mâncare, animalelor din gos­po­dărie, pentru a fi ferite de boli și de neputințe; ei păstrează, însă, o parte din această hrană bine­cuvântată drept leac pentru alte eventuale boli ale animalelor.

Evlavia românilor face ca Sfântul Haralambie să fie cinstit ca ocrotitor de boli, de moarte năprasnică, iar țăranii să-i ceară să le apere animalele și să-i ajute să aibă roadă bogată.