Calea, Adevărul şi Viaţa. Semnificațiile învierii lui Lazăr

Prin conținutul slujbelor din cea de-a șasea săptămână a Postului Mare ni se transmite grija prin­cipală de a ne pregăti pentru două evenimente mari de la sfârșitul ei: învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim.
Înviind pe Lazăr, Mântuitorul Hristos arată cu fapta ceea ce spusese Martei, că El este Învierea și Viața și Stăpânul Atotputernic al vieții și al morții. Minunea este, totodată, o anticipare a învierii Sale și o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi aștepta. Ca să înțeleagă ucenicii atunci când îl vor vedea răstignit – ceea ce nu a putut înțelege poporul ales, cel nemulțumitor -  că Acel ce are stăpânire asupra morții nu poate fi stăpânit de moarte.
Învierea lui Lazăr este și o anticipare a învierii de obște, după cum ne arată și troparul zilei: „Învierea cea de obște, mai înainte de patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile și intrat în descompunere a fost înviat, atunci este cu putință ca toți cei adormiți din veac să se ridice din pulberea morții.
Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată cu taină și câteva adevăruri înalte dumnezeiești.
Lazăr cel mort și intrat în des­compunere este tot sufletul care zace în groapa păcatului. La mormântul lui, Mântuitorul Hristos a suspinat cu duhul și a lăcrimat. A lăcrimat pentru prietenul iubit: „Iată cât de mult îl iubea”, ziceau iudeii. A lăcrimat pentru firea omenească, plăsmuită „bună foar­te”, dar stricată și intrată în descompunere din cauza păca­tu­lui, și, în iubirea Sa cea nemăr­ginită pentru noi, mereu suspină și lăcrimează, văzându-ne morți și intrați în descompunere prin mulțimea păcatelor din toată vremea.
Minunea are și un înțeles adânc pentru vremea de sfârșit a Sfântului și  Marelui Post. Urcușul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înțelegere tot mai cuprinzătoare a înnoirii duhovnicești, a prefacerii în omul cel nou. Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile lui Hristos, atunci ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta și Maria, adică făptuirea și contemplația (Marta cea râvnitoare la slujire și Maria care ascultă cuvintele Lui). În lipsa Mântuitorului, Lazăr s-a îmbolnăvit și a murit. Ceea ce, în înțeles duhovnicesc, înseamnă că, fără prezența Domnului Hristos, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Numai cu ele murim sufletește și ne descompunem. Spunând hotărât „Eu sunt învierea și viața”, aceas­ta înseamnă că numai Eu înviez pe om din moartea păcatului și numai Eu sunt cel ce dau viața cea adevărată.
Astfel, trebuie să vină Mântui­torul Hristos pentru a ne chema afară din mormântul neputinței noastre omenești. Numai așa vom putea umbla liberi pe calea mântuirii. De aceea, trebuie să în­țelegem că omul se ostenește după putință, iar mântuirea este un dar al negrăitei milostiviri a lui Hristos.