Calea, Adevărul şi Viaţa / Realitatea păcatului

Nimic nu pare mai dificil decât să încerci să îi vorbeşti omului de astăzi despre realitatea păcatului. După ce a ajuns la nişte performanţe remarcabile în ştiinţă, în cultură sau în artă, toate acestea te fac să te întrebi în ce măsură mai este dispus omul din secolul XXI, atât de puternic impregnat de amprenta pozitivismului, să ia aminte asupra unei chestiuni de ordin strict teologic?
Un lucru este evident, s-au făcut progrese uriaşe în plan material, dar am evoluat, oare, şi în cel spiritual? Putem afirma cu certitudine că ne-am îmbogăţit şi în acest domeniu, sau, dimpotrivă, sufletul a rămas acelaşi dintotdeauna cu nostalgiile şi neliniştile, cu farmecul şi misterul lui?
Mulţi dintre contemporanii noştri nu acceptă să li se vorbească despre păcat pentru motivul că nu ar fi decât o chestiune anacronică sau, în orice caz, ceva mult prea vag, scuturându-se cu înfrigurare doar la auzul numelui său, aşa cum te scuturi de umbra unui gând neplăcut care te bântuie şi îţi dă târcoale şi de a cărui prezenţă ai vrea să scapi cât mai repede. Pentru ei, păcatul nu este decât o închipuire care poate duce, cel mult, la crisparea conştiinţei şi o stavilă care se interpune între noi şi viaţa care îşi cere cu impetuozitate dreptul de a fi trăită.

Şi totuşi, păcatul va exista cât timp va exista şi omul, iar faptul respectiv îl confirmă cu prisosinţă atât realitatea vieţii de zi cu zi, precum şi propria noastră existenţă, căci dacă am fi sinceri cu noi înşine, ar trebui să recunoaştem că el face parte din misterioasa alcătuire a fiecăruia dintre noi, fie că-l numim păcat, fie că-l definim într-alt fel.
Am putea spune că, într-un anume fel, ne definim ca oameni în măsura în care suntem conştienţi de existenţa acestei insolite realităţi, iar sentimentul de disconfort pe care-l generează va exista atâta timp cât noi înşine vom exista şi, cum la calitatea de om nu poţi renunţa cu niciun chip, oricât de mult te-ai strădui, pre­zenţa păcatului rămâne trează înlăuntrul fiecăruia dintre noi.
Teologic, păcatul înseamnă greşirea ţin­tei, deci o îndepărtare a omului de la sco­pul întru care a fost creat şi pe care Dum­nezeu l-a imprimat existenţei sale – ase­mănarea cu El. Prin urmare, este o pervertire a funcţiilor fiziologice, dar şi a celor spirituale. Sau, cu alte cuvinte, pă­catul duce la suferinţă atât fizică cât şi sufle­tească. Întrebarea pe care ne-o pu­nem este dacă avem realmente vreo posibilitate prin care ne putem izbăvi de suferinţă?
Minunea vindecării slăbănogului constituie şi pentru noi o dovadă de logică divină şi, totodată, răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem în legătură cu posibilitatea de a ne izbăvi , sau nu, de suferinţă. Da! Oamenii pot ocoli şi chiar birui suferinţele, dacă vor avea înţelep­ciunea să evite cauzele care duc la ele, şi anume, păcatele. Nu întâmplător, multora din cei pe care îi vindeca, Hristos le adresa avertismentul: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău” (Ioan 5,14).