Calea, Adevărul şi Viaţa. Popularitatea

De cele mai multe ori, ajunși pe culmile desăvârșirii, în luptă dreaptă cu duhurile răutății, Sfinții nevoitori
s-au simțit adesea pândiți de un nou pericol: lauda celor din jur, ceea ce am numi cu un cuvânt mai modern, popularitatea.
Mulți s-au temut de ea. Și pe drept cuvânt. Întrucât este periculoasă. Îl poate face pe om să-și închipuie
despre sine cine știe ce, că este cine știe cine, că este mai înțelept decât toți, că este mai râvnitor decât toți, că este mai ascultat de Dumnezeu decât alții și altele ca acestea. Mai întâi își atribuie aceste calități cu o oarecare reținere, însă apoi o face pe față și Doamne ferește să-l contrazică cineva! Virtuoșii de acest fel, puși la îndoială, sunt mai violenți decât păcătoșii! Și așa devin mai păcătoși decât mulți păcătoși smeriți.
De obicei, din fața pericolului popularității se fuge. Au fost mari oameni duhovnicești, chiar din țara noastră, care au preferat popularității, fuga. Ascunderea. Evitarea ei, când i-au simțit capcanele. Cei care nu fug, trebuie să-și dubleze smerenia, să știe să-și ascundă virtuțile și darurile, să fie conștienți că se află permanent în calea furtunii, a ispitei celei subtile, a mândriei și a slavei deșarte. Cine uită să se smerească, este în mod sigur smerit de cineva. De Dumnezeu, de diavol sau de oameni. Și greu se mai pune pe picioare după aceea!

Întrucât toată provincia îl preamărea pentru virtuțile lui și chiar pentru darul facerii de minuni, Avva Pinufius, starețul unei mănăstiri din Egipt, s-a gândit la un moment dat: oare nu cumva, pentru nevoințele mele, îmi iau plata aici, din lauda oamenilor? Așa se spune și în Sfânta Scriptură. Drept urmare, purtând de grijă vieții sale viitoare a luat o hotărâre eroică, plecând în pustie la o mănăstire de obște, unde nu-l cunoștea nimeni.
A stat acolo trei zile în genunchi la poarta mănăstirii, îmbrăcat în haine de rând, rugându-se să fie primit printre frați. Toți râdeau de dânsul
și-l acuzau că urmărește să se căpă­tuiască într-o mănăstire, deoarece acasă nu avea din ce trăi. În cele din urmă a fost primit și i s-a dat ascul­tarea de ajutor de grădinar. El a făcut ascultare trei ani, îndeplinind și alte munci grele din mănăstire, încât în toate diminețile totul era numai ordine și curățenie peste tot. Uitase că fusese starețul unei obști și se simțea bine, împăcat sufletește.
S-a întâmplat să fie recunoscut de către un pelerin și datorită faimei care o dobândise și în noua mănăstire, a fost luat cu mare cinste și dus înapoi în mănăstirea lui, iar acolo a fost repus în cinstea dinainte, de stareț și de preot. Însă popularitatea l-a tulburat din nou, fapt care l-a determinat să plece în Palestina, luând-o de la capăt. Virtuțile l-au descoperit din nou și iarăși a fost condus în mănăstirea din Egipt.
Ajuns la bătrâneţe, după ce se exersase îndelung în lupta cu sine, cu mândria cu și slava deșartă, Avva Pinufius era acum dincolo de ele și a putut să-i povățuiască și pe alții cu competența pe care i-o dădeau nu numai vârsta, ci mai ales înțelep­ciunea căpătată în lupta cu valurile ispitelor, cărora le rezistase cu bărbăție, curaj și smerenie.
Avva Pinufius își zicea totuși, și acum, „cel mai umil dintre toți creștinii”, și va fi zis-o fără îndoială, cu sinceritate.